Mă gândesc adesea la vremurile de altă dată, când timpul avea o alta cadență, când gândurile își găseau încă un spațiu generos în mintea oamenilor, când vacanțele durau 3 luni și erau un ritual lipsit de habotnicie în care nu simțeai presiunea de a te relaxa instant când pui piciorul în aeroport pentru că răgazul pe care îl ai e foarte scurt și costisitor.
Logica eficienței și a productivității a acaparat modul în care ne petrecem azi vacanțele. În zilele noastre, concediile sunt un fel de supe instant, menite să ne salveze în pripa de griji, gânduri și probleme, mai degrabă decât să ne bucure și să ne permită să ne amenajăm un timp magic și o dispoziție favorabilă întâlnirii cu sine.
Viețile noastre sunt acum mai degrabă cascade decât râuri, iar acțiunile noastre stârnesc mult zgomot și alungă orice posibilitate de a mai dialoga cu noi înșine, de a privi în adâncul sufletului și a ne cunoaște așa cum suntem cu adevărat, dincolo de agitația cotidiană de la job, de acasă, din interacțiunile sociale.
Scopul vacanței este acum coagulat în jurul ideii de a evada, de a lăsa în spate, de a uita cât de scufundați suntem în “realitate”. Luam cu noi bagaje imense, burdușite cu lucruri mai mult sau mai puțin inutile, dar bagajele emoționale vrem mereu să rămână acasă. Operația pe suflet ne poate reuși prin eforturi semnificative de negare sau refulare, însă artificiul chirurgical rareori rezistă la intemperii și la viruși.
Ne impunem să ne relaxăm și să ne bucurăm la maxim de puținul timp liber, însă nu realizăm că de fapt asta e ceea ce ne face incapabili să ne liniștim cu adevărat. Vacanțele sunt planificate ca niște proiecte de importanță strategică, organizate în cele mai mici detalii, au și ele deadline-urilor lor, planurile de contingency și risk management. Așteptările sunt de cele mai multe ori idealiste, iar finalul ne lasă mereu cu gustul că a fost prea puțin. Rămânem mereu nesătui, cu sentimentul acut al unei despărțiri precoce, al unei evadări prea curând frânte de cruda reîntoarcere la “realitate”.
Niciodată nu ne luăm pe noi în vacanță, cu tot ceea ce suntem. Cuplurile mai certărețe cred că vacanța va fi un prilej de relaxare și normalizare a conversației, cele mai uzate că ea va aduce o reîmprospătare a dorințelor și a elanurilor erotice adolescentine, părinții care își iau copiii în vacanță – că, de data aceasta, totuși, aceștia îi vor solicita mai puțin sau ei vor face mai bine stresului, iar cei care își lasă copiii acasă – că în absenta acestora, vidul de emoție, interacțiune și dialog dintre cei doi se va umple spontan și miraculos.
Dar uităm, aproape de fiecare dată, că noi suntem mereu propriul nostru bagaj. Că putem evada din “realitate”, dar nu putem evada din noi înșine. Că nu suntem alții la 5,000 km depărtare. Că frustrările, bucuriile, tristețile, dezamăgirile și conflictele noastre vin cu noi oriunde am merge, deși ne putem amăgi ca le-am închis bine în dulap și că ele vor sta cuminți acolo, așteptând să ne întoarcem acasă pregătiți să ne re-asumam pe noi înșine.
Întâlnirea cu sine nu este nicidecum ușoara și cronica noastră hiperactivitate este de cele mai multe ori menită să ne salveze de noi înșine. Vacanțele, oricât de scurte, oricât de bruiate de zumzetul persistent al grijilor cotidiene și al reîntoarcerii involuntare, ar putea fi totuși un prilej de regăsire, de re-conectare la straturile profunde ale minții și sufletului nostru. Auto-contemplarea e un exercițiu anxiogen în primă instanța. Însă, în timp, odată ce reușim să ne familiarizăm cu noi înșine, poate deveni o sursă de bine și de echilibru sufletesc. Uitarea, ca mecanism radical de apărare, nu ne salvează niciodată pe termen lung de noi înșine. Decât să ne sufocăm sub apa în marea parte a timpului și să mai tragem o gură de aer prin vacanțe, ne-am putea imagina cum ar fi să plutim calm pe apa și, din când în când, să ne scufundăm în adâncurile propriei ființe pentru a cunoaște și a înțelege misterele și cotloanele propriei galerii interioare de corali …
Text semnat de Andreea Enache-Tonoiu
