Nonconformismul întruchipat într-un om cald, vesel și iubăreț – primele cuvinte care îmi trec prin cap atunci când mă gândesc la Gianina Corondan. Pasionată de tot ceea ce face: muzică, televiziune, teatru, viață, Gianina este o apariție mereu. Cu o capacitate uimitoare de a se reinventa, ea nu încetează să ne surprindă. Despre ultimul ei proiect, dar și despre ceea ce o caracterizează, puteți citi în interviul de mai jos.
Muzica sau televiziunea. Care este pasiunea ta?
Să gătesc rulou de curcan cu nucă de cocos trasă prin sos de ghimbir în straturi de varză a la Cluj – am zis-o să dea bine, văd că acum e la modă să te pricepi la bucătăria fusion. Însă de fapt… pasiunea mea este să trezesc oamenii, pentru că și mie-mi place să fiu trează. E adevărat că și somnul mă turtește iremediabil în cele din urma și uneori nu mă pot sătura de el, dar numai cel de dimineață, pentru că nu-mi dau seama în ce eroare sunt, captivă fiind unei alte lumi, de care Moș Ene e responsabil. Dacă prin muzică îmi reușește partea cu voia bună, atunci aleg muzica, dacă televiziunea câștigă pariul, atunci aleg televiziunea. Dacă amândouă, cu atât mai bine. La urma urmei, voi ce ați alege, a respira sau a mânca? Ne trebuie amândouă.
Lucrezi mult la o piesă. Care este mesajul pe care îți dorești să îl transmiți prin intermediul muzicii?
Mesajul că textul poate chiar spune ceva, nu doar să umple foaia/aerul/mințile cu cuvinte care în cel mai bun caz doar rimează, pe care ai impresia că le-ai auzit recent, pentru că, ce să vezi, chiar le-ai auzit recent! Și mesajul că uneori poți spune lucruri universal valabile în alte moduri. Și că muzica este a oricui și că urechile oamenilor merită să asculte variat, pentru că și ele sunt atât de diferite: unele lipite de cap, mici, altele pâlnie, elefantine, unele albe, altele negre sau galbene, unele clăpăuge, altele de elfi și tot așa. Nu pot asculta tot aceeași muzică, scrisă/copiată de același individ.
Noul proiect “Nani Nani” a făcut furori. De unde a pornit?
A pornit de la damblaua amicului meu Mister G., un pianist redutabil și un compozitor școlit, de a duce la capăt un proiect împreună cu mine. El îmi tot repeta că trebuie să mai cânt, că lumea nu prea m-a auzit, iar cu piesa pe care mi-a propus-o își imagina o intrare în cluburi, adică o melodie de dans, eu am contrazis asta din start, considerând că n-am încărcătura necesară unui astfel de demers. Dar, amintindu-mi că pe vremuri am refuzat și emisiunea meteo cu care apoi am devenit prietenă, m-am răzgândit și am adăugat cântecului personalitatea mea, scriind textul și interpretând. De altfel cântecul era diferit de tot ce aud astăzi și asta mi-a plăcut.
De unde doza de nonconformism într-o lume a clișeelor și a tiparelor?
Din anii de comunism. Din anii în care erai obligat să intri în șablon. Să porți uniformă. Să îmbraci doar culori terne. Să locuiești numai în blocuri cenușii. Să recitești doar anumite versuri, modulând vocea într-un singur fel. Ardeam de nerăbdare să explodeze mii de alte căi, mii de alte formule, mii de alte expresii. Și, ce să vezi? Acum, când se poate varia, lumea aleargă spre clișeu. Chipurile. Eu nu cred. Asta ne comunica cei care strâng mai ușor banii așa.
Ne poți dezvălui ce mai pregătești?
Mai pregătesc muuuuuulte, Dumnezeu să ne ajute să le ducem la îndeplinire. Nu numai prin lumile astea care se amestecă: televiziune-muzică-teatru-film, ci și prin lumea reală.
Nu pot să nu te întreb în final… Ardeal sau capitală?
Hahaha… greu de spus. Eu însămi sunt jumi-juma. Dar, dacă prin capitală înțelegi Londra, atunci să știi că de câte ori merg la Londra prefer să vorbesc de Ardeal decât de București. Și asta fac toți românii.
Filmul preferat
Dogville
Muzica ce te binedispune
Skunk Anansie
Culori sau alb negru
Culori!!!
Ce nu-ți lipsește din geantă?
Penarul. Legătura cu copilăria.
Cea mai mare nebunie?
Să renunț la a fi economist pentru “a țopăi” în televizor.
