În weekend am părăsit puţin Clujul în favoarea Timişoarei, unde se anunţa un festival la care-mi doresc să ajung deja de câţiva ani. Poate a fost lineup-ul de anul ăsta motivul care m-a mobilizat, poate oamenii simpatici care m-au invitat sau grupul din Cluj care şi-a propus să meargă. Nu ştiu exact, cert e că după o vară plină de evenimente şi un început de toamnă cu proteste, gânduri grele şi multă agitaţie în jur, PLAI a venit ca o vitamină revigorantă.
[easyrotator]erc_45_1379342875[/easyrotator]
Festivalul a ajuns la a 8-a ediţie şi e organizat numai de voluntari. Care voluntari sunt foarte prietenoşi, deschişi, puşi pe treabă şi foarte entuziasmaţi de ce se întâmplă acolo, la Muzeul Satului Bănăţean, locul care găzduieşte festivalul de la început. Dincolo de concertele din fiecare seară, care au fost punctul maxim al festivalului, în timpul zilei, la muzeu, puteai fie să faci o plimbare printre căsuţe, fie să te opreşti si să participi la diversele şi amuzantele ateliere de pe Aleea Culturală, fie să-ţi odihneşti oasele şi gândurile vizionând un film în cortul de la Casa Filmelor.
După un film românesc destul de refreshing, văzut la Casa Filmelor, şi-anume Domestic, prima după-masă mi-am petrecut-o la PLAI regăsind vechi şi mai noi cunoştinţe. M-am bucurat să găsesc pe acolo foşti colegi de liceu, unii veniţi chiar din Bucureşti sau persoane random de care am dat la aproape fiecare festival la care am participat anul ăsta.
Am explorat locul, am fost plăcut surprinsă să văd că mai toate barurile simpatice din oraş, localuri pe care le frecventam când stăteam la Timişoara, aveau un stand la PLAI. La capitolul mâncare, dincolo de restaurantul de la muzeu, am găsit standuri cu bunătăţile pe care le aştept cu poftă pe la festivaluri: de la tradiţionala felie de pâine cu zacuscă, untură cu ceapă sau cu unt şi gem de casă la micul dejun, la cele mai apetisante dulciuri şi produse de patiserie şi clasicii pufuleţi de la Scârţ.
[easyrotator]erc_27_1379343367[/easyrotator]
Startul muzical a fost dat de Maia Vidal, artist rezident la această ediţie a PLAIului, o minune psihedelică ce sună atât de bine live, încât aş mai fi rămas şi aseară doar ca s-o mai ascult câteva minute. E drept, o mare parte din concertul ei din prima seară am ascultat-o din spatele scenei, iar asta pentru că organizatorii m-au surprins învitându-mă în backstage la ZAZ, să observ cum se petrec lucrurile pe acolo.
Am fost suprinsă de vocalizele artistei, care se auzeau din cabina de care mă sprijineam întâmplător, dar şi mai uimită de Ça va-ul melodios pe care mi l-a rostit când a ieşit de acolo. Habar n-avea cine sunt şi ce caut pe-acolo, dar atât ea, cât şi echipa ei, nu făceau altceva decât să împartă zâmbete. Francezi relaxaţi. Despre concert nu pot să spun mai mult decât că până şi cei care stăteau la coadă la bar sau la toalete dansau în ritmuri de Je veux. Ah, nici faptul că ne-a transmis nişte mesaje calde citite într-o română extrem de naturală aproape înainte de fiecare piesă, nu trebuie omis.
[easyrotator]erc_27_1379344054[/easyrotator]
Aşteptând cu nostalgie pentru petrecerile din tinereţe concertul lui Patrice, m-am încărcat din nou sâmbătă cu energia transmisă de Maia Vidal şi m-am clătinat într-un dans ştiut numai de mine, încercând să mă feresc de stropii de ploaie, la concertul Vieux Farka Toure, iar la Patrice, venit pentru al doilea an consecutiv la PLAI, ploaia nici n-a mai contat.
Ce mi-a mai plăcut la PLAI au fost oamenii prezenţi… veseli, paşnici, nici urmă de violenţă şi faptul că nu stătea nimeni să te controleze la intrare de arme albe sau mai ştiu eu ce nebunii, mergând pe încredere şi bun simţ. Concluzia celor care au fost pentru prima dată, cu mine în frunte a fost: Ne-a plăcut la PLAI, mai mergem. Cei mai vechi dintre participanţi probabil ştiu de ceva vreme ce fac în acel weekend din luna septembrie rezervat festivalului.
Foto: Diana Câmpean
