Printre atâtea zile ploioase, nici nu putea fi ales un film mai potrivit despre care să se discute astăzi. Alexandra Palconi ne vorbeşte despre „Singin’ in the rain”.
Adevărul este că nu am un film preferat. Am, de fapt, mai multe filme preferate. Sunt genuri distincte, poveşti diferite, personaje complexe întruchipate pe marele ecran de actori expresivi. Întâmplările din “culise”, munca depusă, eforturile echipei de filmare şi impactul (mai mult sau mai puţin pregnant) asupra dezvoltării industriei cinematografice – iată alte câteva motive care nu îmi permit să rămân la un singur “preferat”. Aşa se face că astăzi m-am oprit la un film reprezentativ din perioada postbelică şi pe care vi-l recomand cu mare drag: Singin’ in the rain (de Stanley Donen şi Gene Kelly, SUA, 1952).
Singin’ in the rain – conceput ca un musical de către compozitori – trece în revistă istoria filmului, tranziţia de la mut la sonor (“talkies”). Acţiunea se petrece, desigur, la Hollywood, în anul 1927. Don Lockwood, interpretat de Gene Kelly, este un artist talentat care devine un actor celebru de film mut. El joacă alături de prostuţa Lina Lamont (Jean Hagen). Într-o seară, în timp ce Don încerca să scape de mulţimea de fani agasanţi, el o întâlneşte pe frumoasa şi modesta actriţă Kathy Selden (Debbie Reynolds), de care se îndrăgosteşte. Succesul primului film sonor, The Jazz Singer, obligă studiourile să convertească ultimul film al lui Don şi al Linei într-unul sonor. Probele de filmare dovedesc că vocea ascuţită a Linei enervează publicul. Don, împreună cu bunul său prieten Cosmo Brown (Donald O’Connor), sugerează ca vocea Linei să fie dublată de Kathy, scriind o versiune nouă. Filmul se doveşte a fi un succes definitiv al musicalului şi îi aduce lui Kathy statutul de vedetă.
Citind paragraful de mai sus şi nevăzând niciodată Singin’ in the rain, aş spune că e doar un alt film, cu o poveste banală. Dar, privind mai adânc în esenţa sa, nu pot să nu apreciez autenticitatea de care abundă. Aici mă refer mai ales la faptul că mulţi din echipa de filmare chiar au trecut prin acele schimbări drastice, când filmul mut „murea” şi sonorul înflorea. Studiourile aveau două variante pe atunci: să se adapteze noilor tendinţe sau să dea faliment. Nici toţi actorii de film mut nu au reuşit să facă faţă cu brio acestor schimbări, mulţi rămânând în umbră până după 1960, când au fost readuşi în atenţia publicului.
Se spune că Gene Kelly a cunoscut apogeul carierei sale prin momentul în care dansează şi cântă în ploaie, recunoscut chiar şi în ziua de azi ca fiind unul dintre cele mai vii şi celebre momente din istoria cinematografiei. Rolul lui Donald O’Connor din Singin’ in the rain i-a adus distincţia de Cel mai bun actor la Premiile Globul de Aur din 1953.
Un alt detaliu demn de luat în seamă este că înainte de Singin’ in the rain, Debbie Reynolds era o tânără actriţă necunoscută, iar aşa cum personajul Kathy ajunge să cunoască celebritatea în film, la fel se întâmplă cu aceasta în realitate. Pe la mijlocul anilor ‘50, Debbie era deja recunoscută ca o stea a cinematografiei. Culmea coincidenţei: vocea ei a fost dublată în Singin’ in the rain.
Aş putea să mai scriu încă două pagini despre Singin’ in the rain, dacă spaţiul şi timpul mi-ar permite. Dacă nu v-am convins să vă uitaţi la film, atunci faceţi-o pentru complicaţiile amuzante de care se lovesc personajele şi pentru umorul şi replicile delicioase (Don Lockwood: Cosmo, call me a cab. Cosmo Brown: OK, you’re a cab./ Lina Lamont: What do they think I am? Dumb or something? Why, I make more money than – than – than Calvin Coolidge! Put together!/ Don Lockwood: What’s the matter with that girl? Can’t she take a gentle hint? Cosmo Brown: Well haven’t ya heard? She’s irresistible. She told me so herself. ş.am.d.).
Vizionare plăcută! 😉
Sursa foto: drafthouse.com
