M-am lăsat de fumat din cauza unui declic, într-o zi de primăvară, la scurtă vreme după ce Jeana Gheorghiu și Florian Pittiș muriseră din cauza unor boli asociate fumatului. Nu știu dacă m-a apucat teama, probabil nu una pe care să o pot conștientiza, știu doar că într-o zi mi-am propus ca odată ce voi împlini 30 de ani, să mă las de fumat (am fost fumător timp de aproape 16 ani, am avut perioade în care fumam mai mult de 40 de țigarete zilnic). Într-o altă zi, cu luni bune înaintea aniversării mele de 30 de ani, m-am trezit, mi-am pus cafeaua în cană, am scos singura țigară din pachet și am aprins-o. Era o Lucky Strike (cine ar mai veni azi cu un asemenea nume pentru o țigară?) tare, aromată. Era partea cea mai importantă a tabietului meu matinal. Fumul alb-albăstrui uneori, gri alteori, din care făceam rotocoale, norișori, cercuri și fuioare, mă încânta. Mi se părea că merge perfect cu gustul cafelei, că-mi ordonează gândurile, că-mi clarifică drumul peste zi, drum pe care-l punctam cu multe pauze de țigară, doar aveam nevoie de alte clarificări pe parcurs.
Nu știu ce s-a întâmplat în dimineața aceea. Ajunsesem la jumătatea rației de drog matinal, adică o jumătate de cană de cafea și o țigară fumată. M-am uitat în pachet, am văzut că-i gol și am dat să mă ridic. Aveam de făcut 50 de metri până la magazinul de peste drum. Nu i-am mai făcut. M-am așezat la loc cu un singur gând: asta a fost ultima mea țigară. În mod ciudat, în acel moment m-am simțit eliberat. Mă așteptam la un mic atac de panică, doar mai încercasem să mă las, fără succes, de cel puțin trei ori în ultimii 16 ani. Panica însă era ocupată cu alții în dimineața aceea. Mi-am băut restul cafelei cu sorbituri mici și cu un zâmbet pe față. Zâmbetul m-a însoțit la duș, la birou când am refuzat să ies în pauza de țigară de la opt și un sfert, când m-am întors acasă fără să fi fumat și fără pofta de a-mi aprinde o țigară. După trei zile m-a apucat un soi de teamă legată de felul în care mă voi comporta la următoarea ieșire „la o bere”. Teama s-a risipit câteva zile mai târziu, după primele trei beri băute în oraș, fără să-mi doresc să acompaniez alcoolul cu tutun. Atunci am știut că nu voi mai fi niciodată fumător. Am știut că perioada mea de sclavie s-a încheiat și că ea nu se va mai întoarce. În săptămânile care au urmat am devenit tot mai conștient de adâncimea abisului în care mă aflasem. Preferam să nu am pâine dacă asta ar fi amenințat existența pachetului de țigări din buzunarul meu. Preferam să nu merg într-un loc în care nu se putea fuma. Preferam să ies în frig la -15 grade dacă nu aveam voie să fumez în interior. Preferam să nu merg cu trenul pentru că perioada de 10 ore fără să fumez mi se părea absolut îngrozitoare și chinuitoare. Am reușit cumva să mă iert pentru tot răul pe care mi-l făcusem în acești ani, să zâmbesc iar la gândul că urmează ani buni în care voi compensa făcându-mi și făcându-le altora cât de mult bine voi putea și am mers mai departe.
Au trecut șase ani. Mă simt curat și liber. Și le doresc asta tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul au devenit fumători, dintr-un motiv sau altul nu au reușit încă să se lase. Azi e ziua națională fără tutun. Să fiți sănătoși.
Foto: Adi Hădean
