Cu o oareşcare întârziere, deşi mi-e cel mai apropiat festival de locul de baştină, şi cel mai drag din Alba Iulia încă din 2011, de la prima ediţie, am ajuns în weekend-ul ce greu s-a stins la Festivalul Dilema Veche, în cealaltă capitală, ca să mi se reamintească ceva ce tot uit: „Noi suntem ceilalţi”.
Sub această temă, într-o cetate tot mai renovată, cu tot mai puţină umbră, dar mai multe evenimente, s-a plasat ediţia a treia a festivalului Dilema Veche. Programul, studiat cu câteva săptămâni înainte, mi-a transmis, abia acum, că festivalul e altceva. M-am bucurat şi de ediţiile anterioare, doar când mai vezi teatru bun în Alba Iulia, concerte faine, proiecţii de filme la Obelisc, caricaturi expuse pe zidurile cetăţii şi dans contemporan sub lumina lunii?
Dar reţeta de anul acesta a fost una pe cât mai uşoară, asta pentru că nu s-au prea suprapus evenimentele, pe atât de grea, ori mai bine zis îndepărtată de ceea ce e comercial. Uşor riscant, în Alba Iulia, unde publicul e scos cu greu din casă, dar fără greş de această dată, pentru că timpul aşază şi grija pentru artă şi cultură acolo unde e loc. A fost suficient public de data aceasta, nu s-au îngrămădit toţi, e drept, nici nu s-au ridicat toţi în picioare la Zdob şi Zdub, dar nici nu mi-a fost teamă că artişti nu se simt în largul lor la evenimentul dilematic.
Albaiulienii şi ceilalţi oameni prezenţi la festival au fost pentru trei zile ceilalţi, la o iniţiativă în creştere, un festival organizat de o revistă, un proiect unic în România, care, abia acum, la a treia ediţie, ceea ce nu e lucru rău, mi-a lăsat impresia că şi-a găsit şi ales bine locul.
Cât despre mine, l-am ratat pe Cărtărescu, şi-am prins puţin din „prodigy-ul” transmis de tinerii ultra talentaţi din spectacolul „Act Orchestra”, am ţopăit pe Zdob şi Zdub fără plictiseală, deşi i-am mai prins anul ăsta prin alte locuri, am înjurat fântâna luminată şi învolburată inoportun în Piaţa Cetăţii pe durata concertelor, dar am ocolit-o cu drag ascultându-i cu şi mai mult drag pe cei patru corifei ce au încheiat cu tandreţuri şi multe şlagăre festivalul (Andrieş, Alifantis, Baniciu şi Vintilă), iar muzica ce mi-a rămas mai adânc în minte a fost cea din proiectul lui Ovidiu Lipan Ţăndărică. Din reţeta amintită mai sus, de apreciat sunt ingredientele muzicale, care n-au fost alese „să placă la toată lumea”, dar cumva sigur i-au atins pe toţi cei prezenţi.
Zilele mi-au fost mai pline de dileme, la festival, ratând sâmbătă proiecţia filmului „Tatăl meu Lucian Blaga”, dar m-am liniştit duminică, când la copacul din faţa Catedralei Ortodoxe, după ce-am scăpat de defilarea mireselor şi-a naşelor tot mai împopoţonate, am ascultat poezie la copac. Cu această ocazie, cu ruşine o zic, l-am descoperit abia acum pe Teodor Dună şi-al lui „câine îngheţat” şi m-am odihnit pe versurile celor ce-au ignorat şi norii, şi slujba ce se auzea din biserică şi ne-au transmis câte-o bucată din ei.
După poezie bună de-ascultat, un ochi ce-a meritat aruncat a fost asupra expoziţiei lui Cosmin Bumbuţ, „Teleleu”:
[easyrotator]erc_7_1409062436[/easyrotator]
În faţa Muzeului de Istorie, transformat în Curtea Comedianţilor, plin de copii, cântece medievale şi un spectacol de teatru de comedie numai bun cât să-şi tragă sufletul toţi părinţii ce aleargau să-şi liniştească pruncii.
Ca de final, la sfârşit de festival, noi am fost ceilalţi, iar eu în continuare nu ştiu cine sunt. Că e normal să rămâi cu dileme. Festivalul este, în schimb, porţia binemeritată de cultură pentru cetatea ce-şi caută în continuare forma… de „altădată”.
Foto: Diana Câmpean
