Mă trezesc şi eu, cu bagajul desfăcut, aşteptându-mă, în ultima zi de lună a “bagajelor”, deşi am păşit timid în august. Cum tema lunii o anunţăm abia luni, mi-a mai fost dată şi mie o şansă să scriu despre bagaje. Cam aşa se întâmplă şi când trebuie să le fac: mereu pe ultima sută, mereu stresată, mereu uit ceva, dar de fiecare dată primesc o şansă din partea universului de a nu-mi uita tocmai capul acasă. Dacă-l am pe umeri, acoperim alte lipsuri, oricare ar fi călătoria.
Bagajele nu-mi inspiră deloc concediu sau vacanţă, pentru că au fost şi sunt mai multe dăţile când mi-am făcut bagajele pentru mutări din oraş în oraş, plecări şi întoarceri ocazionale, vizite acasă la mama, de unde vin mereu cu ele pline, ori împachetări grăbite şi cât mai plate pentru câte o tură de munte… sau de mare, la tot mai mare îndepărtare.
Am devenit astfel maestră, chiar şi pe ultima sută de metri, cu un papuc în picior, periuţa de dinţi în gură şi cineva aşteptându-mă în uşă, în a-mi pregăti bagaje compacte şi cât mai uşurele. Am cărat destul când m-am trezit într-o după-masă, după un drum de n ore, în gară în Timişoara, chinuindu-mă să car câte un bagaj câţiva paşi, apoi să mă întorc după celălalt şi tot aşa. Am cărat destule în facultate, mutându-mă anual dintr-o cameră de cămin înapoi acasă şi tot aşa. Asta până când am descoperit un autocar ce mi le putea duce singur, în avans. M-am trezit de multe ori în autogări târâindu-mi bagajele după mine, cu o urmă de invidie faţă de persoanele aşteptate de părinţi cu maşini. Mi-am înjurat catrafusele şi le-am târât mai departe.
Mai dragi mi-s bagajele după o perioadă în care, aproape practic, am locuit în ele. Locuri temporare, în funcţie de joburi şi mai temporare şi oameni permanent temporari. În unele locuri simțeam de la început sufocarea cu care mă apăsa o mână imaginară care forțează un bagaj ticsit. Am locuit în apartamente pe care n-am simțit nevoia firească de a le decora/ personaliza. Uneori, deși aveam la dispoziție rafturi și dulapuri goale, preferam să mă desfășor în rucsac, singura amprentă lăsată pe mobilier fiind dispariția prafului.
De ceva vreme, bagajele îmi semnalează, în aşteptare, plecări scurte pe la festivaluri. Îmi sunt cele mai dragi, încât par să se aşeze singure, să facă loc lucrurilor utile şi să se umple instant când îndes ceva nefolositor. De parcă ar simţi şi ele când sunt bine venite. Cred că ne-am împrietenit, în sfârşit!
Sursa foto: Karishma
