Îmi aduc aminte de o perioadă, nu foarte îndepărtată, în care mi-aş fi dorit mult ca cineva să-mi dea papucii în Vama Veche. Perechea de şlapi avea preţ de aeroport în Vamă, iar eu alesesem să nu-i pun pe ai mei de acasă în bagaj, că sigur găsesc ceva ieftin la mare. Cu această introducere care s-a vrut a fi amuzantă, pornim în analiza metodei de realizare şi constituire a bagajului personal ţinând cont de factorii interni şi externi ce pot interfera cu acest proces la un moment dat: metoda „fă-l uşor ca un subiect de capacitate la limba română”.
Cu alte cuvinte, fă-l uşor pentru tine, dar greu pentru alţii. Sau, mai exact, pentru altele. De ce? Păi, simplu. Că mergi cu partenera sau doar cu un grup de prieteni, sigur se găseşte o garofiţă care la un moment dat îşi dă seama că şi-a făcut bagajul prea greu şi poate nu ar fi o idee rea să faceţi schimb. Şi atunci tu ar trebui să-l dai pe al tău, gândit inginereşte cu o pereche de chiloţi la trei zile şi un bax de bere la trei ore, pe al ei, care conţine şapte perechi de pantofi cu toc, şapte de sandale, şapte de balerini şi şapte de ghetuţe câte un model pentru fiecare din cele trei zile cât sunteţi plecaţi. Pe lângă toată această încălţăminte mai poţi găsi următoarele: nişte sandale de rezervă.
Acestea fiind zise, vedeţi bine că încropirea unui bagaj pentru un bărbat nu se poate face ţinând cont doar de strictul necesar, mai trebuie adăugate o lubeniţă, imprimanta laser, două gantere şi monitorul de la vechiul 486, cât să fii sigur că e suficient de greu ca ea să nu şi-l dorească, dar tot să fie mai uşor ca al ei.
Sau, mai simplu, punem în bagaj tot ce avem nevoie şi uităm doar partenera acasă. Dar pentru asta aveţi nevoie de tărie de caracter. Sau doar de tărie fără pic de caracter. Nu mai ştiu exact formula.
Un text marca MisoGin
foto: cadru de pe youtube.com
