Am susținut dintotdeauna că nu cred în monogamie (să ne înțelegem, din motive subiective, monogamia este pentru mine subînțeleasă atunci când vine vorba de femeie). Nu la modul la care ne-a fost ea descrisă/inoculată din frageda pruncie. Dragoste la prima vedere, montat ochelarii de cal, căsătorie, casă, copii, nepoți, sfârșit. Micile variațiuni pe aceeași temă, ordinea schimbată, nu modifică datele problemei. Majoritatea partenerilor își doresc loialitate.
Până când moartea ne va despărți…
La fel cum oamenii de știință au împărțit însă monogamia în mai multe categorii (sexuală, socială, genetică), și moartea poate fi percepută în mai multe feluri: atunci când dragostea, atracția, interesele comune, respectul, dispar. Interesant este faptul că, la începuturile umanității monogamia era extrem de rară, așadar să nu o privim ca pe un lucru natural! Doar 3% din mamifere sunt monogame! Oare oamenii sunt prin natura lor monogami?
De cele mai multe ori, ochii văd, inima cere…
Nu degeaba încearcă cercetători din toate domeniile (terapeuți, psihologi, neurologi, chimiști, sociologi, antropologi sau chiar consultanți în feng-shui) să explice comportamentul unui cuplu, comportament bazat însă de cele mai multe ori pe normele sociale, culturale și religioase impuse de societățile în care trăim. Cum se face că ne încredem în necunoscuți în ceea ce privește simțurile proprii? Mă depășește! Sinceră să fiu, nu înțeleg de ce ți-ai dori să impui cuiva, ceva, darămite să accepți să ți se impună! Dacă descinzi dintr-un dictator îmi retrag cuvintele.
Cât de confortabil este gândul că te vei trezi în fiecare dimineață pentru tot restul vieții, lângă același păr ciufulit, mângâind ridurile din ce în ce mai adânci? În funcție de nivelul tău de conștientizare, s-ar putea să-ți treacă niște fiori reci pe șira spinării. Mie îmi trec! Și nici măcar nu mă aflu în situația de a-mi imagina aceeași chelie (simpatică foc de altfel) lângă mine la fiecare răsărit. Atunci când săgeata lui Cupidon mă va fi lovit însă irevocabil… cine mai știe?
Bărbații au fost dintotdeauna nevoiți să vâneze, iar cucerirea (fie că vorbim de femei sau teritorii) este una dintre ambițiile lor supreme. Veni, vidi, vici. Și apoi? O țintă nouă! Dacă mai avem o ultimă mică doză de sinceritate cu noi înșine, de ce nu am recunoaște că și nouă ne place să fim vânate, cucerite. Monotogamia e moartea pasiunii. Ideea iubirii romantice e tânără (ea a apărut în secolul 19!). Trecând peste faptul că e la modă să te căsătorești, să-ți iei cel mai bun fotograf și să postezi fotografii demne de revistele glossy pe Facebook, căsătoria presupune oareșicare monogamie. Cel puțin de aparență.
Încercând să aflu părerea mai multor contemporani de sex masculin despre monogamie, am primit următoarele răspunsuri:
A: “Pro pentru femei, contra pentru bărbați. E o mare diferență. Un bărbat nu poate fi monogam prin structura lui intimă. O femeie poate și trebuie”; gând la gând cu bucurie – o mică precizare aș mai avea: condiția este întotdeauna să nu te expui… vizual, dar mai ales sentimental.
M: “Dacă ai un partener căruia să merite să îi oferi monogamia, sunt pro”;
Restul răspunsurilor au fost detașat împotrivă. Monogamia, atunci când este acceptată, pare așadar condiționată.
Noroc că cineva a fost suficient de inteligent să taie din dulceața cuplurilor veșnic fidele prin relații precum: open relationship sau friends with benefits. Aș mai adăuga eu una: relația ne/relație sau o „monogamie secvențială” (a se înțelege valabilitate pentru o seară). Tu ești tu și eu sunt eu.
Voi ce credeți? Sunt bărbații monogami VREodată?
Foto: ourpolylife.org, hindurevolution.blogspot.com, damascusian.wordpress.com
