Omul simplu priveşte implacabilul final cu o convenabilă detaşare, dusă uşor spre nepăsare.
Cu cât ai mai puţine pretenţii de la viaţă, cu atât e mai uşor să integrezi moartea în firescul destinului. Pentru omul rural, spre exemplu, faptul că s-a curăţat veciunul, e un bun motiv de dezbateri la colţ de uliţă, bocet cu public şi o masă în cinstea dispărutului. Aproape că şi crimele pe bază de alcool, asezonat cu gelozie sau împărţire inechitabilă de proprietăţi, sunt oarecum o parte din peisaj. Ce ţi-e un topor azvârilt în aer, o asfixiere nocturnă sau un copil înecat în fântâna din dosul casei, se mai întâmplă…când ziceai că e îngropăciunea, ca să ştiu cum să-mi împart treburile?
Dacă cercul morţii se restrânge la prima linie din familie, parcă nu mai e chiar aşa de simplu. Aerul nu mai intră la fel de bine în plămâni şi pofta de sarmale s-a redus, dar întindem cetăţeanul în camera de lângă, în aşteptarea procedurilor sfinte şi poate tragem şi un pui de somn, ca să mai treacă vremea. Refacerea post dramă nu necesită reflecţie, calmante sau prea multe zile sumbre alocate pierderii, căci e treabă de făcut şi porci de hrănit.
Totul e gestionabil până la strângerea laţului în jurul propriului gât. Păi cum să păţesc tocmai eu aşa ceva? Eu care mi-s ombilicul universului, veriga de aur din lanţul de pleu, aerul şi apa contopite într-un contur. Panica se instalează la nivelul superior şi încep investigaţiile medicale pline de speranţa nemuririi, chiar şi atunci când ai depăşit binişor speranţa de viaţă. Dacă ştiinţa nu te mai poate ajuta, îţi rămâne religia, aşa că sari în braţele lui Dumnezeu şi-l îmbrăţişezi într-o ultimă rugă sufocantă. Dar de ce atâta agitaţie? Stai calm, doar şi la petrecerea ta vor veni câteva suflete învecinate să te pomenescă, cu aceeaşi păsare pe care ai avut-o şi tu, la rându-ţi…
Sursă foto: someeecards.com
