Până la urmă, e doar o chestie de perspectivă şi proiecţie.
Se spune că nu există timp, spaţiu şi pe cât îmbrăţişez teoretic acest enunţ, pe atât de greu mi-e să-l procesez. Trecutul e irecuperabil, viitorul incert, aşadar rămânem cu acum-ul… un fel de easy way out. Dar câţi sunt aceia care reuşesc întradevăr să nu-şi retrăiască momente şi scene din anii apuşi sau să nu proiecteze comedii şi drame ale viitorului. Unii sunt predispuşi la a relua toate suferinţele trecutului şi a prevesti doar tornade, în timp ce alţii rămân cu parfumul experienţei şi zâmbesc imaginilor ce se întrezăresc. Cel mai probabil există şi un mix, ca în orice cocktail savuros.
Îmi închipui linia vieţii ca fiind limita între lumină şi întuneric, lăsată de umbra unui obiect pe perete. Acea linie precisă, dată de o sursă de lumină artificială. Conform teoriei < totul e aici şi acum >, nu trebuie să ne mişcăm de-a lungul axei. Nu suntem nevoiţi nici să privim cu nostalgie spre punctul îndepărtat al startului, nici să gonim pe direcţia săgeţii. Şi totuşi, din această poziţie relativ sigură, ne trezim în fel de fel de situaţii. Vin spre noi persoane, scenarii, contexte, evenimente, întâmplări, care ne bucură, liniştesc, amăgesc, tulbură, întristează, bulversează, dezechilibrează…
Tot ce ne produce o stare de bine e uşor şi chiar plăcut de gestionat, dar cum rămâne cu efectele mai puţin dorite.
Pe lângă faptul că momentul prezent e convenabil în sine, nefiind nevoiţi să cărăm un „înainte” şi să creăm un „apoi”, ne mai oferă şi frumoasa soluţie a 360-ului. Din punctul fix aflat pe linie, aceeaşi situaţie poate fi privită cu faţa spre întuneric sau spre lumină! Poţi să te prăbuşeşti în hăul deziluziei sau poţi să laşi soarele să-ţi mângâie obrazul…până la urmă, e doar o chestie de perspectivă şi proiecţie.
Sursa foto: commons.wikimedia.org
