Aruncând o privire la ce s-a întâmplat mai notabil de la ultima scriere, ei bine, cea care a dat mai tare din coate şi a ieşit în evidenţă, a fost Ziua Naţională. A României, desigur, căci oare cine putea să aibă o astfel de sărbătoare în mijlocul crivăţului. Multicele naţiuni şi-au declarat mândria patriotică în miez de vară, hai, primăvară târzie sau toamnă timpurie, doar nouă ne-a ieşit aşa socoteala cu unirea. Deh, cu istoria nu te pui!
Drept e că vreo opt decenii ne-am sărbătorit pe 10 Mai, ovaţionând independenţa României faţă de Imperiul Otoman, graţie venirii Principelui Carol I în ţară, tot la aceeaşi dată, însă cu ceva ani mai devreme. Cum cu regatul nu ne-am împăcat, am trecut la republică, iniţial populară, mai târziu socialistă, lucru care a impus şi schimbarea datei – 23 August – adică ziua în care, precum a bătut vântul, am decis să întoarcem armele împotriva Germaniei, vechiul nostru aliat pe parcursul Războiului Mondial cu numărul Doi. Şi uite aşa am dus-o încă vreo patru decenii, până după revoluţia din ’89, când diamantul FSN-ului a promulgat legea ce stabilea că data de 1 Decembrie e cea care ne reprezintă cel mai bine.
Din punct de vedere al gradelor Celsius, preferam zilele de sărbătoare anterioare, însă pentru că acum Ziua Naţională se simte cel mai puternic în oraşul Unirii, cel care în mod fericit e şi oraşul meu de suflet, înfrunt cu o doză de mândrie neplăcerile meteo. Pe lângă faptul că e o urbe al naibii de frumoasă, cel puţin zona Cetăţii Alba Carolina, acolo se încearcă, an de an, să se învie spiritul naţional, într-un mod cât mai autentic posibil.
Nu o să vorbesc despre sfară, dulciuri şi alte chilipiruri, de lumea care se îmbulzeşte în derivă, nici de interesele politice, ci de trăirea asta patriotică, care vrem nu vrem, are rădăcini în fiecare dintre noi. Poate că uneori o renegăm sau minimizăm, însă sentimentul de apartenenţă la familie, grup şi naţiune, ne dă un sens de a fi. Sigur că în cele din urmă suntem oamenii Planetei, dar ţara în care ne-am născut şi care ne-a găzduit, aşa cum a putut ea, e cea care ne determină să ieşim în stradă de bucurie atunci când echipa naţională obţine performanţe, chiar dacă nu suntem microbişti şi chiar dacă a trecut ceva vreme de când se întâmpla asta. Totodată, pentru plaiul mioritic protestăm săptămâni la rând împotriva nedreptăţii la care este supus, ca şi în cazul Roşiei Montane, deşi raţiunile ecologice au avut un cuvânt mai greu de spus decât patriotismul, în acest caz.
Avem nevoie să fim împreună cu semenii, să aparţinem unei comunităţi, să avem ţeluri comune, să împărtăşim trăiri şi abia atunci când această unitate va depăşi graniţe, orgolii, prejudecăţi, credinţe şi interese, vom duce specia la nivelul pe care îl merită şi care i-a fost într-adevăr hărăzit!
Surse foto: adevarul.ro, modernism.ro, yearlycelebrations.blogspot.ro
