Una din cele mai vechi modalităţi prin care oamenii au reuşit să se exprime încă de la începuturi, într-o manieră naturală, a fost dansul. Fiecare individ are în piept un metronom la purtător, aşa că ritmicitatea ne e cunoscută încă de pe vremea când locuim în garsoniera maternă. Apoi, e doar o chestiune de timp până când mâinile încep să se joace prin aer, iar corpul să se balanseze pe beat-urile auzite.
Însă, odată ce devenim mai conştienţi de sine, ceea ce ni se părea cândva firesc, ajunge să devină un act de curaj şi reuşim să ne manifestăm liber doar într-o oarecare intimitate. Acasă suntem mari dansatori şi cântăreţi, mai ales dacă suntem singuri. Muzica se zbate în boxe, iar noi ţopăim pe sol precum gazelele… şi ce liberi ne mai simţim! Cum ajungem într-un mediu mai puţin cunoscut, cum mâinile se lipesc de corp cu o bandă dublu adezivă imaginară şi picioarele se înfig în podea, crescându-ne nişte rădăcini de Sequoia. Capul e ceva mai curajos, bate ritmul stânga-dreapta, permiţând totodată ochilor să scaneze orizontul cu o generozitate de 1800.
Cea mai frecventă replică a bărbătuşilor e cea că ei “nu sunt cu dansul”, iar damele au nevoie de o oarecare perioadă de tatonare a ringului înainte de a păşi timid , de obicei în grup, spre marea destrăbălare. Mulţi sunt cei care efectiv nu se pot ridica de pe scaun până nu se încurajează măcar cu o duşcă de oareşce şi cu cât sunt gradele mai multe, cu atât mai iute sar de pe şezut, precum un resort.
Când primul umanoid o fi lovit un băţ de-o piatră şi şi-a dat seama că sună într-un anumit fel, clădind apoi un ritm simplu, personajul de lângă probabil a început instinctiv să-şi scuture fiinţa, fără să-i pese de reacţiile celor din jur. Ăsta trebuie să fi fost începutul mişcării ritmice, o formă de exprimare liberă. A urmat dansul tematic, legat de evenimente esenţiale din viaţa individului, natură şi spiritualitate, apoi încet încet s-a ajuns şi la cel predat şi studiat, în forma dansurilor de societate şi a baletului. Adică, hai să punem reguli în ceva ce era relaxant şi să spunem că numai aşa e bine şi frumos. Cu toate că stricteţea a rămas mai mult orientată către dansul sportiv, noi, cei care nu facem performanţă, am rămas uşor închistaţi în ceea ce priveşte mişcarea liberă pe ritmuri curgătoare. Chiar şi la o simplă sindrofie ne dăm drumul mai greu, având senzaţia că acuşica sare Mihai Petre de la vreo masă, judecându-ne prestaţia. Însă, în genere, lumea nu prea stă să studieze zbânţuiala semenilor, aceasta fiind doar iluzia dansatorului, iar cei care totuşi o fac, sunt de fapt cei mai complexaţi din încăpere.
Să ne manifestăm nestingherit aşadar, cum ne vine şi cum simţim, fără atâtea şabloane. Avem graţia pe care o avem, mai de lebădă, mai de rinocer, important e să ne pice bine. În plus e şi un excelent exerciţiu cardio! A, să nu fim totuşi mai expansivi decât ne permite configuraţia spaţiului, căci într-adevăr e neplăcut să iei coate-n coaste şi să-ţi aterizeze exuberantul fix pe degetul mare de la picior.
În rest… just groove it!
Surse foto: wikimedia.org, /valeriemondesir.com
