În continuare vorbim despre filme şi aşteptăm gânduri şi rânduri despre filmele preferate. Astăzi, Andrei Kalman, ne povesteşte despre unul dintre filmele lui preferate: Lost in Translation.
”Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit” (B. Pascal)
Întotdeauna am crezut că există câteva ”întâlniri” care ne influențează decisiv viața. Am crezut în miracolul lor și în sensul ireversibil pe care îl dau existenței noastre. Cred că există oameni meniți să ne completeze și să ne aline golurile.
„Lost in Translation” este povestea unei prietenii trăite de doi americani în Tokyo. El, Bob Harris (interpretat magistral de Bill Murray) este o vedetă de cinema aflată în oraș pentru a filma reclame la whiskey. Ea, Charlotte (o strălucitoare Scarlett Johansson), proaspătă absolventă de Filosofie, este soția unui fotograf care o neglijează în favoarea muncii.
Neliniștile interioare, insomniile dar și ”potriveala” subtilă a sorții îi aduc împreună. Întâlnirea dintre ei se petrece pe fundalul orașului hipertehnologizat, hiperactiv, într-un Tokyo pe cât de supraaglomerat, pe atât de ”gol”, care ne arată că singurătatea e eminamente o stare a spiritului şi că poţi să te simţi singur într-un oraș cu o populație impresionantă. Orașul freamătă de lume, de mașini, de lumini într-un amestec schizoid tradus printr-un vertij lăuntric pentru protagoniști
Dar acum sunt ei doi și nimic nu mai contează. Criza vârstei a treia prin care el trece se estompează rapid în zâmbetul ei. Incertitudinile ei sunt minimalizate și abolite în siguranța lui blândă. Orașul e altul, și nici ei nu mai sunt la fel. Universul oriental terestru- karaoke, ikebana, sushi, se contopește cu cel interior în experienţe sublime.
Regizorul, Sofia Coppola, reușește să creeze un contrast puternic între stările invididuale și ceea ce trăiesc cei doi împreună în nopțile de rătăcire în oraș și în minte. Fiecare întâlnire dintre ei dă viață și sens lucrurilor, care primesc un farmec inefabil, chiar dacă e vorba uneori numai de un zâmbet aruncat furtiv în lift.
Finalul, e îmbibat de dramă și romantism. Ți se rupe inima când ea îl întreabă când urmează să plece. ”Tomorrow”, îi spune. ”Tomorrow”, când tu vrei ca timpul să se oprească și să trăiești cu ei doi, la nesfârșit, cu simplitatea și ironia lui, cu farmecul și scânteia din ochii ei și să visați împreună în orașul ostil lingvstic.
Ultima scenă, tulburătoare dar cathartică, cu el și ea în mulțimea de trecători preocupați, lasă privitorul avizat cu liniștea sentimentală a finalului fericit. Ai vrea poate să-i spună că o iubește, că lucrurile vor rămâne mereu la fel, că timpul poate fi, uneori, învins. Și poate îi spune. Îmbrățișarea și sărutul nu au nevoie de completări, și nici rațiunile inimii n-au nevoie de traducere.
Întâlnirea cu ”Lost in Translation” este o experiență plăcută, care îți amintește că dragostea și prietenia nu cunosc restricții spațiale sau temporale. Că relațiile sincere dar semnificative au o capacitate nebănuită de a da vieții un sens de mult căutat.
Surse foto: themaninthemoviehat.com, inspiredground.blogspot.com
