Oamenii sunt niște cufere. Unii se deschid ușor și nu lasă loc de mister ori mirare între ei și cei din jur, unii se închid cu șapte lacăte și-i din cale afară de greu de aflat ce zace-n sufletul lor, unii sunt colorați în culorile curcubeului, unii în alb ori negru, unii în alb și negru în același timp. Unii adăpostesc grozave comori, în vreme ce unii sunt, pur și simplu, de negăsit. Mai sunt și unii goi pe dinăuntru, cufere triste care adună praf și așteaptă vremuri mai bune.
Într-o viață plină, ți-e dat să întâlnești tot soiul de cufere, unele pline cu cărți, unele pline cu muzică ori panglici colorate, unele pline cu ceasuri (deci cu timp) sau tablouri scumpe (dacă mă întrebați pe mine, locul tablourilor e în galerii, nu în cufere), unele cu gânduri bune, unele cu intrigi și amar, unele cu balauri ori demoni, unele cu zâmbete, unele cu zile senine, unele cu nori pe care locuiesc giganți de ciocolată. Toate-s cufere și toate-s unice.
Parcă văd că undeva, cineva își petrece o bună parte din timp îngrijindu-se de cuferele pe care le colecționează, şterge praful de pe ele, le unge încuietorile, le răscolește ori le aranjează conținutul. Și știu sigur că atunci când va ajunge cu inventarul la cufărul care sunt eu, nu va găsi praf, va găsi mult optimism, încredere în mâine, multă iubire și, de bună seamă, multă speranță. Ceea ce vă doresc și vouă.
Sursa foto: rathwood.com
