Cum de mă mai salută lumea pe stradă după 33 de ani în care nu am știut niciodată să dau sau să primesc feedback? Iată o întrebare retorică ce vine să stabilească din start cam pe unde mă plasez când vine vorba de reacții. Așa că să scriu pe tema asta îmi e la fel de ușor pe cât mi-ar fi să o fac despre acceleratorul de particule de la Cern.
Nu știu cum să primesc reacțiile oamenilor. Nu știu să nu mă deranjeze atunci când este un feedback negativ, reacția instinctuală este de a găsi scuze, circumstanțe, miracole, orice sau oricine numai nu eu. Îmi dau seama cam ce spune asta despre mine, dar să știți că nu e chiar așa, să vedeți…
Dacă feedback-ul este unul pozitiv, lucrurile se complică. Mă fâstâcesc mai ceva decât un blogger în fața unei campanii la iaurt și mi se pare că secundele trec stomatologic de greu.
Dar cea mai grea parte am lăsat-o pe final. Sunt și mai groaznic la a da feedback. Că o fi pozitiv sau negativ, construcțiile mele morfosintactice tind să umilească epopeele grecești în întindere și complexitate, că până la urmă omul nici nu mai știe dacă l-am lăudat, l-am umplut de rahat sau i-am povestit despre cum a fost în tabără când eram eu într-a șasea.
Așa că orice părere ați avea despre toate acestea, vă mulțumesc mult pentru părere, aveți perfectă dreptate, însă nu e chiar așa.
Text semnat de MisoGin
Foto: Upsidedown Photography
