Ȋn toată agitaţia şi toată rutina nu simţim cum trece timpul şi, credeţi-mă că, pentru mine cel puţin, trece atât de repede ȋncât n-am realizat că nu mi-am mai vizitat mama de două luni. Mai mult, n-am stat cu ea de vorbă decât minute scurte de fiecare dată, ȋn care repet aceeaşi ȋntrebare: eşti bine, mamă? OK, te pup, am treabă, vorbim mai târziu… Și-ntotdeauna mai târziu se face a doua zi, când din nou sună şi spun la fel.
Aşadar m-am trezit de dimineaţă cu dor de mama, cu dor de stat cu mama, cu dor de mâncarea mamei, cu dor de depănat amintiri frumoase pe care, dacă n-ar fi ea, n-aş şti nici să le mai caut ȋn memoria mea. Zis şi făcut. Copilul din mine, simţindu-se vinovat, s-a urcat ȋn maşină şi a ajuns la masa copilăriei, la gustul copilariei şi la căldura sufletească a mamei. Doar cât avem mamă mai putem fi copii cu adevărat.
Linişte, armonie, mâncare divina, energie pură. Și ȋncepe mama: mai lasă lucrul, ia-o mai ȋncet! Nu-i aşa ca asta spun toate mamele, iar noi minţim frumos tot timpul: dar sunt OK, nu sunt obosită! Ei, nu e aşa, sunt obosită, dar să nu uităm că oboseala asta ȋşi merită partea ei. Iar dacă vreodată uit asta, e mama cea care ȋmi aminteşte că m-am născut cu dragoste pentru meseria mea. Ȋn pijamaua mamei, cu un compot făcut de ea şi o mulţime de poze ȋn braţe, am ascultat-o depănând amintirile unui şir ȋntreg de experimente şi năzdrăvănii făcute de mine cu părul meu şi-al prietenelor sau surorilor mele, ȋncă de când eram mică. M-am gândit deci să vă ȋmpărtăşesc şi vouă o parte din ele, pentru că prea bine ne-am distrat (şi cred că şi voi o să râdeţi la fel), apoi cu siguranţă vă veţi aminti din năzdrăvăniile voastre.
Eu iubeam părul lung, dar având firul fin se ȋncurca foarte tare, iar mamei ȋi era greu să mi-l ȋngrijească. Aşadar… mă tundea scurt. Dar cum nu reuşea să mă ducă la coafor, pentru că făceam un circ de toată groaza, mă tundea cu forţa. Tata mă ţinea şi ea mă tundea. Săraca de mine, vă puteţi imagina cum arătam, mai ales că mama n-are nici un pic de talent ȋn a tunde părul.
Ȋntre timp am crescut, m-am făcut fată de şcoală şi, ȋn clasa I, aveam codiţă şi breton. Ȋntr-o dimineaţă, nu reuşeam nicicum să-l aranjez. Mama m-a grăbit pe uşă să nu-ntârzii la şcoala. Eu nu şi nu, că nu-mi stă bine părul. Ea, dură: ai plecat acum!!! Și-am plecat. Dar nu m-am dus la şcoală. Cum să merg aşa… necoafată? Păi nu ea m-a ȋnvăţat să am grijă la detalii? După plimbări de patru ore ajung acasă “proaspăt venită de la şcoală”. Prima ȋntrebare a mamei: de ce n-ai fost la şcoală? Iar eu, nevinovată: păi nu-mi stătea bine bretonul. Ei lasă, că mi-a stat după o bătaie bună… (Ce bine râde mama, povestind!)
La 12 ani mi-am luat perie electrică de la ruşi. Vai de mine, ce descoperire! Ȋnsă la prima folosire eu am rulat-o cu nădejde: ce bucle o sa am! Ghiciţi ce? Am rămas cu ea ȋn cap. A scos-o mama cu foarfeca.
La 14 ani mi-am cumpărat ondulator de la ruşi. Ce bucle superbe aveam, ȋn sfârşit. Fericire mare, zilnic mă coafam. Mihaela, prietena mea, a venit la mine să-i fac şi ei bucle ca ale mele. Râsete chicoteli, eu cu ondulatorul la Miha ȋn cap şi… buuum! A explodat ondulatorul şi a făcut flacără. Sigur că a ieşit cu tot cu şuviţa din capul Mihaelei. (Cum nu le-a uitat mama. :)) )
La 15 ani mama chemată la şcoală. “O să-i scădem nota la purtare ei şi colegelor!”, urla diriginta. Mama şocată ca şi părinţii celorlalte fete. Ce oare făcusem? Păi, ȋn pauza mare, ne-am adunat toate ȋn baia şcolii, iar eu am ȋnceput să le tund pe rând pe fete. Ce frizuri ȋmi ieşeau, numai Dumnezeu ştie, dar tundeam nu glumă. Ȋnsă noi n-am auzit clopoţelul, am mai ȋntârziat, iar femeia de serviciu ne-a prins asupra faptei şi ne-a dus pe toate la director. Să nu mai spun ce păr era ȋn baie. Bineȋnţeles ca ne-au “coafat” apoi părinţii pe toate cu nişte pedepse de mai mare dragul.
La 16 ani deja intram la creaţii. Tot Mihaela, prietena mea, voia permanent. Apăruse neofixul unguresc. Altă mare descoperire. “Ȋmi faci, Simi?” “Ȋţi fac, Miha!” Comandăm neofix, facem bigudiuri groase la combinatul de prelucrare a lemnului, merg la coaforul din colţ şi o ȋntreb pe doamna cum se face. Ea zice: pui pe fiecare şuviţă ȋn parte soluţie, apoi rulezi bigudiul şi tot aşa până termini, ȋncepând din spate, apoi laşi o oră şi limpezeşti. Zis şi făcut. Din nou râsete, chicoteli, am tot rulat patru ore la bigudiuri. Apoi am lăsat o oră, dacă aşa a zis doamna. Deci după cinci ore scoatem bigudiurile. Vai şi-amar! Primele ieşeau cu tot cu meşe, iar cele care rămăseseră erau de parcă atunci ȋi scosese cineva degetele din priză Mihaelei. Oare ce s-a ȋntamplat? Nu se ştie. Amândouă am ajuns la concluzia că era soluţia expirată. Nu erau cele cinci ore de vină de stat cu soluţia ȋn cap. Nicidecum. :)))
Altă amintire (cu lacrimi ȋn ochi de râs, ȋmi povesteşte mama). La 18 ani, majorat. Trebuia să fim cu totul speciale. Și ne-a iesit… :))). Aveam o profesoară de franceză superbă, modernă, era… oauuu. Avea părul blond şi ȋşi făcea ba nuanţe verzui, ba violacee. Era super. Am ȋntrebat-o cu ce face verdele şi, ȋn pauză, ȋn secret, mi-a spus: cumperi de la farmacie albastru de metil şi pui doar o picătură ȋn apa de limpezit. Super! Merg la farmacie, cumpăr cinci sticle cu fetele mele, Mergem la mine acasă şi ȋncepem pregătirea. Fiecare cu sticla ei, ce sa mai punem ȋn apă, lasă să fim mortale, turnăm toată sticla ȋn cap. Să nu-ncercaţi să vă imaginaţi baia albă a mamei mele, chiuveta, cada, faianţa, noi, mâinile, faţa, părul, totul era verde. Tot. Am ȋnceput să dăm cu şampon, nimic. Săpun, nimic. Detergent, ȋnălbitor, nimic, Parcă tot mai verde se făcea totul. Săraca mamă ce-a găsit. Dezastru! Ne-am uscat părul, ce să mai fi făcut, şi toate arătam ca vrăjitoarea din abracadabra. Toate eram cu părul verde, deci nimeni ca noi. :))) Ne-am blindat faţa, mâinile, gâtul cu fond de ten, pentru că nu ieşise verdele din piele şi am plecat la club. Ei bine, toată noaptea a mers piesa: “Fată verde cu părul padure” şi toată lumea se uita la noi. Dar ce ne-am mai distrat. Chiar am fost deosebite. (Ochii albaştri ai mamei sunt plini de lacrimi de râs. Atâtea amintiri mai are.)
Suntem cu-adevărat copii numai atât cât avem o mamă. Și cât de bine poate fi o zi la taclale cu ea. Să nu mai spun de mâncarea şi prăjiturile şi răsfăţul.
Sunt sigură că aţi avut şi voi multe experimente similare, aştept cu drag să ni le povestiţi şi sper că v-am deschis cutia cu amintiri, iar dacă nu găsiţi ceva similar, mergeţi ȋn vizită la mamele voastre. Cu siguranţă ele vor reuşi să-şi aducă aminte şi vă vor povesti. Vă doresc din suflet deci să petreceţi clipe minunate ȋmpreună şi să nu uitaţi că mamele ne-au prins primele codiţe, ele ne-au pus primul fard ȋn mana, ele ne-au creat exigenţe şi tot ele ne-au transmis feminitatea. Ȋmi place să cred că fiecare femeie se naşte sub semnul frumuseţii. Frumuseţea se descoperă, se ȋnvaţă, se cizelează, se asumă, se transformă, se transmite şi se trăieşte ȋn fiecare clipă. O zi şi o săptămână minunate vă doresc!
