N-am prea înţeles eu mişcarea ori mai bine zis mutarea concertului Billy Idol de pe Cluj Arena în Piaţa Unirii, dar nici treaba cu gardurile nu mi s-a părut ieşită din comun, fiind totuşi un concert pentru care s-au vândut bilete. E drept, Piaţa Unirii nu e pentru astfel de concerte şi nici nu au prea reuşit organizatorii să facă vreo diferenţă a loculurilor, chiar şi prin amplasarea de golden ring ori mai multe intrări. Concertul s-a auzit bine şi după garduri, dar merita văzut ce s-a întâmplat pe scenă.
Nefiind un fan Billy Idol, poate că eram prea mică în vremea lui de glorie, recunosc că m-a atras mai degrabă prezenţa trupei Kumm din deschidere, pe care o tot aşteptam anul ăsta la Cluj. Au fost bucuroşi să cânte în Piaţa Unirii din Cluj, dar au cântat foarte puţin, cum au făcut-o şi trupele de mai devreme, dar şi cele din zilele trecute, de la We are rocking the city. Puţin din fiecare nu înseamnă chiar o bucurie pentru fani.
În deschidere au mai cântat şi Roadkill Soda şi Les Elephants Bizarres – prezentate, alături de Kumm, ca fiind trupele alese chiar de Billy Idol – trupe pe care nu le-am mai prins dintr-o… să-i spunem năzbâtie organizatorică. Dacă chemi presa la eveniment, îi dai ecuson, dar nu poate intra decât cu brăţară, iar omul responsabil cu ele e plecat în timpul concertelor cu nu contează ce treabă, măcar lasă-le unui voluntar, nu-ţi trimite presa invitată să aştepte într-un colţ, că nu e deloc fun. Pentru mine s-a rezolvat problema chiar înainte de Kumm (am aşteptat o oră), dar pe când să las neregulile în urmă, au tot apărut destule pe parcurs.
Nici nu cred că mai are rost enumerarea, doar vorbim aici de un concert, de muzică, nu de eşecuri în organizare. Totuşi, sunt alte agenţii în Cluj în seama cărora ar trebui lăsată organizarea unor astfel de evenimente.
Şi-acum plusurile, dar unele aflate sub alte amprente:
La nici cinci minute de la ora anunţată, Billy Idol a urcat pe scenă cu trupa, au început energic şi cam aşa au ţinut-o toată seara. Primele trei melodii mi le-am petrecut practic sub scenă, cu aparatul foto în braţe. Billy arunca beţe de tobe copiilor din faţă, fanele săltau şi urlau mai ceva ca la un concert Michael Jackson, iar băieţii aplaudau şi fredonau.
[easyrotator]erc_6_1404225010[/easyrotator]
Sunetul a fost bun, melodiile au curs două ore, bis-ul a fost tris, iar Steve Stevens a făcut giumbuşlucuri cu chitara într-un solo care mie, cel puţin, mi-a plăcut mai mult decât tot concertul. Seara mi s-a înseninat când l-am întâlnit pe Mihai Iordache, cu toate că pe-atunci au început să cadă nişte stropi timizi. “Nu mă aşteptam să sune aşa tare. Îmi place, era la modă când aveam eu 15 ani şi-l ascultam. Pe lângă prietenii lui punkişti de pe atunci, el chiar a făcut muzică bună”, mi-a spus Iordache şi parcă cu alte urechi am ascultat concertul. M-am bucurat prin bucuria celor din jur şi am lăsat gândul că nu e tocmai pe filmul meu muzica (adaptat la ce ascult şi ascultam), dar sună foarte bine şi energia transmisă chiar n-avea cum să treacă pe lângă tine fără vreo urmă.
[easyrotator]erc_85_1404227242[/easyrotator]
Nu, Billy nu mi-a devenit vreun idol între timp, cu toate că spectacolul întră în topuri la ce s-a mai petrecut prin Cluj în ultima perioadă, dar pe Steve Stevens l-aş mai fi ascultat “chitărind” încă vreo două ore.
Foto: Diana Câmpean
