La prima vizită, în chiar prima zi, căutând Cetatea, am trecut de ea… Mă așteptam la Ierusalimul strălucitor din documentarele TV. Am descoperit, în schimb, o cetate cosmopolită, învăluită în arome și sunete, un tărâm fermecat și interzis, deopotrivă…
Prima dată am intrat pe New Gate, cea mai nouă dintre porțile de intrare în vechiul oraș. Urmăream, de fapt, un călugăr franciscan, în speranța că mă va conduce la Biserica Sfântului Mormânt. Însă la un moment dat, călugărul s-a oprit și a trebuit să îmi continui drumul singură. Mai multe străduțe minuscule se deschideau în fața mea și nu știam pe care anume să apuc… și atunci m-am lăsat purtată de necunoscut… Foarte ciudat, am ajuns exact unde îmi doream să ajung. M-am trezit, dintr-o dată, în fața Bisericii Sfântului Mormânt. Dacă până atunci doar îmi imaginam Turnul Babel, în acel moment l-am și văzut: sute de oameni… albi, negri, asiatici, tineri și bătrâni, musulmani și creștini, deopotrivă, cântând și vorbind într-o mulțime de limbi… am intrat în Biserică și mi-am dat, repede, seama că sunt într-o biserică aflată într-o altă biserică, aflată și ea, la rândul ei, într-o alta… și tot așa… și am tot coborât, căutând, parcă, buricul pământului… și peretele era scrijelit cu mii de cruciulițe, probabil din perioada cavalerilor templieri… și o altă biserică se ivea în fața mea, sub cea mare, plină de oameni veniți din cele patru zări… Acolo, jos, era liniște și mirosea greu, a lumânări și esențe, a milioane de rugăciuni fierbinți și mulțumiri sincere. M-am reîntors de nenumărate ori la Biserica Sfântului Mormânt, însă prima senzație nu a fost, niciodată, depășită…
Dincolo de arcadele ce despart cartierul creștin de cel musulman am descoperit o altă instanță a sacrului. Cântul imamului mi-a adus aminte de India, de moscheea albă de pe Mirza Ghalib Street, din Calcutta. Parcă eram acasă… Și am luat-o domol spre Poarta Damascului, poarta mea favorită. Simțurile îmi erau asaltate la fiecare pas. Coriandru, nucșoară, cafea proaspăt măcinată, parfumuri fine, delicatele dulciuri îmbibate în miere și pudrate cu scorțișoară… Apoi erau copii ce alergau și râdeau, femei cu chipurile ascunse și bărbați îmbrăcați în alb, turiști gură cască, negustori ce mă îmbiau cu tot felul de produse: fructe și legume frumos aranjate, cornuri cu susan și ceai cu mentă; pelerini desculți ce recitau Tatăl Nostru. Eram, de fapt, pe Via Dolorosa. Și nici nu știu cum am făcut trecerea de la locul cel mai important al creștinismului spre drumul ce ducea către Moscheea al-Aqsa. Parcă nici nu existau distanțe între cele două culturi, între cele două lumi. Parcă clopotele grele acompaniau chemarea imamului… Iar la Poarta Damascului, vânzătorul de ceai părea din altă vreme…
Va urma…
