León este un oraș mic aflat în partea de nord-vest a Spaniei. Situat în vechiul regat al Castillei, la trei ore “by car” de aeroportul madrilen Barajas, urbea e ținută la adăpost de căldurile mediteraneene chiar și în cele mai toride zile de vară. Am locuit acolo vreme de opt luni. Înainte de a pleca în mica mea expediție mi-am pus în geanta de voiaj (“la maleta”, cum ar spune ei) câteva tricouri polo, niște pantaloni răcoroși de pânză și cămăși albe, confortabile, opace la lumina soarelui puternic. O geacă de schi și încă una de fâș pe care am avut “divina” inspirație să le iau cu mine mi-au ținut, practic, spatele în majoritatea zilelor petrecute acolo, chiar dacă șederea mea s-a întâlnit cu toate anotimpurile.
Răcorosul León este străbătut de unul dintre cele mai spectaculoase trasee de pelerinaj: “El Camino de Santiago“. Amplasarea orașului exact pe cursul acestui drum atât de cunoscut (un drum al temerarilor, de altfel), face ca leonezii să aibă o adevărată cultură a pelerinajului și a admirației față de cei care aleg să se aventureze într-o întreprindere atât de obositoare. Răzleț, la gardul câte unei case, găsești câte un pom fructifer cu crengile atârnând în exterior la stradă. Sunt mere proaspete lăsate la drum special pentru peregrinii care trec sprijiniți în două bețe pentru a “ataca” mai bine drumul pe care îl au în față. După ce remarci, inevitabil, spiritul lui Gaudí în arhitectura zonei, te oprești în centrul Leónului unde găsești o clădire care, cu secole înainte, a fost ridicată special pentru peregrini ca loc de refugiu: cazare, hrană și ajutor medical. În fața clădirii, exact ca un axis mundi, se află statuia “El Peregrino”. Aici, peregrinul nostru are în spate o cruce înaltă care îi servește ca spătar în timp ce se sprijină de ea și privește în liniște către cer. Sandalele lui sunt lăsate deoparte iar picioarele goale cu gleznele ușor umflate pot, acum, să i se odihnească în voie.
Obișnuit cu o lume consumeristă, “shopaholică” și posesivă, ceea ce a surprins de îndată “omul modern” din mine atunci când a privit statuia pentru prima dată a fost… lipsa bagajului. Peregrinul nostru nu poartă cu el nimic? Nu tu un after shave, un Mac, cum să pleci așa la drum? Mi-am amintit primele drumeții montane făcute în liceu, când unul dintre prietenii mei, montaniard versat, îmi amintea mereu: “nu lua cu tine mai mult decât poți să duci în spate”. Peregrinii au îndeobște bagaje mici: un rucsac cu izopren rulat deasupra. Cu cât e mai lung drumul, cu atât bagajul e mai compact, mai suplu și concentrat. Am învățat de atunci (și mi-am reconfirmat asta în Spania) că bagajul înseamnă priorități. Ceea ce iei cu tine se traduce în ceea ce contează pentru tine. În plus, dacă lucrurile sunt bine și ergonomic așezate în bagaj, rucsacul îți va îndrepta spatele, te va apăsa mai puțin și îți va ține privirea dreaptă spre orizontul tău de peregrin. În schimb, o raniță dezordonată e greu de purtat: e incomodă, te apasă, te înțeapă de multe ori, îți încovoie spatele și te lasă prea puțin să privești înainte. Mai cred, de fiecare dată când privesc spre acești peregrini (astăzi doar în poze, nu mai pot să o fac de la pervazul ferestrei), că bagajul te obligă să faci ce e mai greu în viață: să alegi. Să pornești hotărât pe drumul tău și să ai curajul să lași în spate.
Și totuși, dragul meu peregrin, ce îți place să ai la tine atunci când, obosit de drum, te așezi lângă o cruce și îți ridici privirea acolo unde doar Tu poți să vezi cu adevărat?
Surse foto: panoramio.com, caminotravelcenter.com
