Colorata, mâine-i gata!

În spiritul curăţeniei şi păstrării de obiecte strict necesare despre care vă spuneam săptămâna trecută, pe când scormoneam într-un oarecare dulap, am dat peste un aparat foto, din acela folosit încă în mileniul trecut (ce privilegiu pe capul nostru să fi asistat nu numai la bifarea unui secol, dar chiar şi a unei mii de ani). Vorbim măcar de o variantă upgrade, pentru că aparatul în cauză îşi trăgea singur filmul, fără să fie nevoie să-i învârţi rotiţa pentru a putea face o nouă poză.

camera

Găsirea acestui obiect mi-a dat ceva emoţii, întrucât evidenţa poziţiilor îmi indică numărul 18. Oare ce poze zac acolo, ce amintiri am vârât în micul dispozitiv, ce cotlon întunecat al memoriei va fi activat atunci când voi privi hârtia lucioasă? Sigur că îl voi duce la developat, deşi nu mai ştiu unde s-ar putea face asta şi pot doar să sper că filmul şi-a păstrat proprietăţile în toată această perioadă. După ce va trece invariabilul of aferent realizării faptului că a trecut prea mult timp de la orice întâmplare ar fi surprinsă în poză, vine partea de amuzament. Posibil să vă fi trecut şi vouă prin minte genul ăsta de întrebare, atunci când aţi privit o poză din trecutul nu foarte apropiat: what the hell was I thinking? Outfit-ul atât de trendy la acel moment arată acum ca şi într-un joc pe tabletă, din acela în care copilul trebuie să îmbrace un manechin, făcând-o destul de stângaci, iar freza, oh da, întotdeauna un motiv de a stârni cel puţin un zâmbet.

spandex3_411431

A fost şi aceea o perioadă interesantă, cea în care ne luam un film de 24 sau 36 poziţii, după buget, îl învârteam prin aparat şi realizam primul instantaneu, cel de sacrificiu sau fotografia de jumătate. Nu se făceau poze aiurea, fiecare cadru era bine gândit şi toată lumea era atenţionată de momentul în care urma să se apese butonul. Ochii la aparat, zâmbetul pe mutră, decorul în spate şi… click. Ce zoom, ce setări, ce editări pe poză? Speram doar că au ieşit de vis şi aşteptam cu interes sporit rezultatul developării.

Aşa cum mi-au plăcut clasoarele de timbre, la fel am preţuit şi albumele foto. Fiecare poză avea data scrisă pe spate, poate şi o scurtă descriere, iar existenţa lor materială îţi dădea impresia că ţii în mână o bucată din tine. Acum totul e mai superficial, avem mii de jpg-uri peste care abia dacă mai aruncăm câte un ochi, iar cele care merită titlul de poză pe hârtie par a fi doar cele de la nuntă, hai câte un botez şi fără vreo înmormântare, de preferat (veci n-am rezonat cu acest obicei). În rest, doar smart phone-uri, tablete, laptop-uri şi PC-uri pline de amintiri…sper totuşi să mă ţină cât mai bine hard-ul din dotare şi astfel să-mi întipăresc în memorie cât mai multe momente fabuloase pe care le-am surprins prin atâtea clipiri.

Surse foto: flickr.com, complex.com