Dacă tot am adunat şapte filme văzute în total de marţi, excluzând două scurtmetraje româneşti, am decis să vi le prezint în ordinea în care mi-au plăcut cel mai mult.
Colivia de Aur/La jaula de oro, (r. Diego Quemada-Diez), film din Un Certain Regard la Cannes, prezintă povestea unor adolescenţi din Guatemala şi a unui tânăr indian întâlnit pe drum, care vor să ajungă în Statele Unite. Drumul micilor imigranţi spre visul american e mult mai greu decât şi-ar fi închipuit, ei devin pe parcurs tot mai atenţi la pericole, dar de cele mai multe ori acestea sunt inevitabile. Este, de asemenea, şi povestea unor prietenii care se nasc sau care se pot pierde, în orice caz, unele pe care ajungi să te poţi baza într-un astfel de drum.
Patimile Mariei, (r. Dietrich Brüggemann), e o dramă nemţească ce prezintă povestea unei fete de 14 ani, Maria, crescută într-o comunitate catolică fundamentalistă, are şi o mamă cu principii foarte stricte, totul ducând la ideea sacrificiului în mintea ei ca fiind singurul lucru pe care poate să-l facă pentru ca fratele ei, suspect de autism, să poată vorbi. Nimeni şi nimic nu o mai poate convinge că viaţa ei e importantă. Filmul e trasat în 14 părţi, potrivit patimilor lui Iisus pe Cruce.
Blind (r. Eskil Vogt, scenaristul la Oslo, 31 august) a rămas, în condiţiile în care n-am văzut decât patrufilme din competiţia de anul acesta, favoritul meu. E povestea lui Ingrid, care a orbit recent şi a cărei imaginaţie îi ţine de lumină, dar şi de frustrare şi dubii. Scrie tot ce gândeşte, iar poveştile din mintea ei se împletesc cu realitatea în aşa fel încât spectatorii se pot pierde foarte uşor de firul narativ pe parcurs. Pentru mine, această idee în film e poate ideală, fiind modul prin care înţeleg oarecum ficţiunea.
Qued Erat Demonstrandum, filmul românesc scris şi regizat de Andrei Gruzsniczki, mă bucură personal prin rolul Elenei, jucat cu graţie de Ofelia Popii, pe care aşteptam de ceva vreme s-o descopăr în prim planul unui film. QED reuşeşte să depăşească seria „un alt film românesc despre comunism”, nuanţând totuşi perioada respectivă prin diferite aspecte: investigaţiile securităţii, piedicile de afirmare ale oamenilor cu potenţial, greutatea de a părăsi ţara sau diverse aspecte de imagine, pornind de la alb-negrul prezentării, care ne poartă prin perioada ceauşistă.
În ordinea dispariţiei (r. Hans Petter Moland), cu toate că e acţiune-comedie, deci nu tocmai ce-aş vedea de obicei, m-a încântat prin umorul negru din preajma zăpezilor norvegiene. Un tată, Nils, vrea să îşi răzbune fiul şi se transformă din paşnicul cetăţean de onoare al oraşului, într-un criminal în serie.
Recunosc, De o mie de ori noapte bună (r. Erik Poppe) e filmul pe care am vrut să-l văd pentru a o revedea pe Julliete Binoche, dar atât povestea, destul de previzibilă, cât şi imaginile lungite şi prelungite, nu au făcut decât să-mi spună o singură dată noapte bună. E posibil să fi contribuit apariţiei subite a somnului şi înghesuiala de la Florin Piersic, plus întârzierea notabilă.
Seduşi şi Abandonaţi (r. James Toback) e un documentar la care nu mi-am plănuit să merg, dar programul şi dorinţa de a mai vedea un film înainte de a porni la drum, m-au pus pe scaun la acelaşi cinematograf amintit anterior. Mi-au plăcut totuşi portretele realizate de regizor – aflat alături de Alec Baldwin în căutare de investitori pentru un film la Cannes – unor cineaşti precum Bertolucci, Coppola, Polanski şi Scorsese.
Pentru weekend, îmi permit să vă fac două recomandări: Calvary, filmul ce mi-a plăcut cel mai mult până acum la #TIFF2014, care va fi proiectat mâine, de la ora 14:00, la Casa de Cultură a Studenţilor şi, desigur, filmul care închide festivalul, mult aşteptatul Boyhood, film pentru care mă voi întoarce şi eu la Cluj, cu convingerea că merită drumul. Acesta va fi proiectat duminică de la 21:45 în Piaţa Unirii.
