Motto: ”… Ce legătură are iubirea cu rațiunea?…”
Mi s-a propus o nouă colaborare, mai concret să scriu și pentru revista Bulevard. Și fără a sta foarte mult pe gânduri, mi-am răspuns: ”De ce nu?!”. O consider o provocare, mai ales că pentru eseistul și prozatorul care mă declar prin scriitură, mi se pare o ieșire din rutina introspecției, o rutină plină de descompuneri nocturne. A scrie pentru o revistă glossy în care predomină bunul gust și bunul simț, înseamnă pentru mine o nouă respirație.
Mi s-a sugerat și o eventuală temă, pentru situația în care aș fi lipsit de inspirație. Există și astfel de momente, dar la mine sunt mai rare. Doar lipsa timpului mă ucide, restul este cancan personalizat, care nu contează pentru nimeni, nici chiar pentru mine. Tema ”Nu poți iubi o femeie decât dacă nu ai avut-o…”, mi-a ridicat – încă de la prima disecție introspectivă – o multitudine de inadvertențe în trăirea unei iubiri, în această afirmație aflu multe adevăruri sau neadevăruri. Pentru mine a devenit un soi de joc, de genul ”Adevăr sau provocare”!
Iubirea, în forma ei reală și acceptată de toții romanticii ăstei lumi, se poate regăsi doar în literatura clasică. În literatura contemporană, totul este promiscuu, mai ales iubirea. Spuneam încă de acum un cincinal, în ”Te iubesc-ul care ne obligă” că rostirea ”te iubesc!” a devenit un soi de salut cotidian, un substitut al lui ”bună ziua!” sau ”servus!”. Iubirea în forma ei cea mai pură, și utopică se subînțelege, se regăsește doar în filozofie. Iubirea neîmplinită, netrăită suficient induce o moarte temporară a afectului. De aici și titlul, căci despre cei care nu mai sunt și ceea ce nu mai este, vom vorbi întotdeauna numai de bine, se subînțelege cu condiția să nu fie ceva de dată mult prea recentă.
Ideea lansată înspre mine, și anume ” Nu poți iubi o femeie decât dacă nu ai avut-o”, are un fundament real și se poate regăsi în partea rațională a iubirii. Și da!, se aplică în cazul ambelor sexe, adică se aplică și în cazul iubirii îndreptată spre un bărbat. Revin. Este exact cum am afirmat anterior, respectiv iubirea are rațiunile ei. Oricare dintre noi a trăit o mare iubire, ceea ce s-a tradus în abandonarea ființială pentru cel/cea iubit(ă), situație urmată obligatoriu de drama despărțirii, drama renunțării. Vorbesc aici despre prima iubire, cea despre care ne amintim cu toții, cu mai multă sau mai puțină nostalgie. Să fim serioși, nu prima iubire nu se uită și doare, ci ultima pentru că este cea mai recentă, ultima cauză a dramei personale actuale.
Pentru unul ca mine, care trecut prin iadul și raiul acestei mistuitoare trăiri, totul s-a redus în final la rațiune. Făr’ de rațiune nu putem supraviețui unui iubiri neîmplinite. Iubim tocmai știind ce va urma, anticipând corect finalitatea, mai precis știind că eternul este o poveste care are aplicabilitate doar dincolo de viața aceasta pământeană. Nimic nu este făcut să dureze și tocmai acesta este motivul pentru care ardem cu atâta intensitate atunci când iubim. O facem arzând etape, fără discernământul care ne definește în general. O astfel de iubire este posibilă doar o singură dată, apoi începem să prindem gustul suferinței și ne temem. Orice implicare presupune implicit și teama sfârșitului, teama trădării pe care o vom suporta prin renunțare la relația în care suntem implicați. De aceea spun că iubirea are rațiunile ei, are temerile ei care ne definesc acțiunile, ne păstrează luciditatea vie în relație.
Revin, din nou. Poți iubi o femeie numai dacă nu ai avut-o! De ce ar fi astfel? La început cu toții iubim o iluzie; nu cunoaștem prea multe despre cel/cea căruia dorim să ne dăruim. Dar știm că ne este de trebuință să ardem de dragul persoanei iubite. Ardem de nerăbdarea revederii, de plăcerea rătăcirilor în vise și speranțe, suntem creatorii unei mari iluzii. Apoi urmează implicarea propriu-zisă și normal, descoperirea persoanei de lângă noi. Apar nemulțumirile, luciditatea ne biciuiește și apare suferința. Cu alte cuvinte, începe sfârșitul iubirii, pasiunea își pierde vigoarea trării, implicarea poartă amprenta rațiunii. Acesta să fie oare motivul pentru care iubim doar până avem pe cineva, până îl vom avea pe acel/acea cineva pe care ni-l dorim febril? Hmmm! …
Nu semeni/oameni frumoși! Eu aș merge mai în profunzime, aș descompune cauzalitatea iubirii și v-aș întreba: ”De ce iubim? De ce ne este este de trebuință cineva și ne-am sacrifica pentru acel/acea cineva, necondiționat?”. Răspunsul este extrem de simplu. Iubim doar pentru că ne este nouă de trebuință. Iubirea este o chestiune strict personală, este o ardere interioară care ne este de musai să ni se întâmple. Noi vrem, ne dorim, să iubim! Persoana iubită se întâmplă doar să fie la locul nepotrivit în momentul în care pe noi de doare de iubire. Că am fost sau nu inspirați când și cui i-am dăruit iubirea, face subiectul unei alte ”discuții”. Iubirea este cea mai teribilă formă de egoism la care ne supunem semenii. Acesta este și simplul motiv, sau singura sursă autentică a nefericirii noastre devastatoare, ulterioare unei iubiri. Ar trebui să fim mai asumați când iubim, sau când ne dorim iubire, dar aud deja cum mă întrebați în gând: ”Ce legătură are iubirea cu rațiunea?… cu asumatul?” …
