Filmul de închidere a TIFF-ului îţi lasă impresia că te desparţi de ceva. Desigur, Boyhood (câştigător al Ursului de Aur pentru regie la Berlin) e despre copilărie şi finalul ei într-un punct, la fel cum poate fi şi despre festival şi revenirea la viaţa de zi cu zi. Filmul lui Linklater, filmat în 39 de zile, timp de 12 ani, cu aceeaşi actori, e o poveste caldă despre copilăria lui Mason, pe care-l observăm crescând de la 6 ani. Părinţii lui sunt divorţaţi, iar sora lui e un ghimpe pentru el. Totodată, mutările din copilărie îl separă de nişte prietenii de durată, dar tot ce se întâmplă în jurul lui îl ajută să realizeze, aproape în pragul vârstei adulte, că nu trebuie să pornească în acest drum cu alte aşteptări şi că va fi tot confuz peste ani, cum e şi mama lui.
Pentru mine, a fost filmul pe care l-am aşteptat tot festivalul, o gură de aer proaspăt şi… de ani proaspeţi. Pentru toţi cei prezenţi, sunt convinsă că a venit cu… amintiri din copilărie, pentru că ceea ce trăieşte Mason nu este deloc ieşit din comun, gândurile şi întâmplările nu-s nici surprinzătoare, nici revelatoare. Prin faptul că e atât de comun, ca subiect, te apropie mai tare. Prin faptul că e filmat de-a lungul a 12 ani şi nu dai de actori înlocuitori, te interesează mai mult şi, chiar dacă e mai lung decât un film pe care l-ai urmări în aer liber, duminică seara, la final ai vrea să mai călătoreşti cu Mason, prin viaţa lui, măcar câţiva ani. Dar Boyhood îţi serveşte doar o porţie de copilărie. Ceva de care ai nevoie. Asezonat cu un dialog delicios, marca Linklater.
Foto: TIFF
