Cu toate că mi s-a mai întâmplat să primesc saluturi formale din partea unor persoane mai fragede ca vârstă, se pare că ultima adresare de gen m-a scuturat de mânecuţă suficient de tare încât să o pun de un Word.
Se face că m-am întâlnit cu o puştoaică de zece anişori, cunoscută mie, cu care am schimbat câteva vorbe la per tu. Făptura era însoţită de o prietenă de aceeaşi vârstă, iar la despărţire, amica îmi adresează timid un „sărut mâna”. Ioi… chiar am ajuns în acel moment al vieţii mele, cel în care nu mai pot să trec drept una de-a lor? Am aruncat o privire asupra îmbrăcăminţii ce o purtam. Era una casual sport, aşadar nici vorbă de vreun sacou care să indice o eventuală notă mai sobră. Pantofii? Nu, nici urmă de toc, evident, astfel că nici papucii mei comozi nu ar fi putut să spună ceva mai mult despre vârsta-mi. Rămânea faţa… da, ea trebuie să fie trădătoarea, cea care mă transpune în lumea oamenilor mari ( o să spun astfel, căci sună mai bine decât orice altă încadrare).
Treaba asta cu salutul formal m-a incomodat şi când eram de cealaltă parte a baricadei. Pe atunci nu prea îmi era limpede care ar fi vârsta de la care trebuie schimbat salutul relaxat în cel scorţos. Ok, toţi copiii se puteau aborda cu un „saluuuut”, părinţii acestora erau clar la categoria „săr’mâna”, educatoarea/ învăţătoarea şi orice fel de persoană cu autoritate, de asemenea trebuia salutată frumos, dar ăştia aşa incerţi, între adolescenţi târzii şi adulţi tineri, în ce categorie intrau?
Ceea ce mi se pare ciudat, deopotrivă, este folosirea unor formule politicoase de salut şi nu numai, între copii şi ai lor părinţi. Parcă se ridică un zid imens între cele două părţi şi devine oarecum greu de conceput că acolo se mai poate dezvolta o relaţie funcţională. Cum să vină copilul cu inima deschisă şi să-ţi spună toate bazaconiile pe care le face şi de care ar fi indicat să ştii, dacă trebuie să se adreseze aşa cum o face şi faţă de doamna dirigintă? Respectul se poate demonstra şi printr-un mulţumesc spus la momentul potrivit, prin aprecierea muncii părinţilor şi sprijinul acordat acestora, în măsura posibilităţilor aferente vârstei, prin luarea în considerare a sfaturilor sau cerinţelor venite din partea lor şi nu musai printr-o adresare prea formală.
Vă las, hai, ciao-pa, iar pe mine mă puteţi saluta oricând cu o formulă lejeră. Chiar şi voi, copii!
Surse foto: valorandvellum.com, babyplus.ro
