Povestea începe acum aproape 4 ani, când i-am cunoscut pe Anca și Dragoș Repede în căutarea unei case în care să se mute împreună cu Darius cel mic și pus pe șotii. Am avut de la început o chimie bună și am început să lucrăm pe ceea ce urma să devină casa familie Repede. Ne-am apropiat și m-am bucurat atunci când mi-au spus că trebuie să mai amenajăm o cameră pentru că Darius urma să aibă un frățior sau o surioară.
Timpul a trecut și cu mai puțin de o lună înainte de aproximativa dată a nașterii, toată lumea parcă s-a prăbușit la aflarea veștii că cel mic nu e bine. Un control de rutină s-a transformat într-o adevărată tragedie pentru familia care a început să fie plimbată de la un medic la altul. Lui Alex i s-a descoperit o malformație cardiacă congenitală și medicii se fereau să meargă mai departe cu pronosticurile. De la Stanca la Ginecologie 1, de la un medic la altul, drumurile au dus către cel considerat a fi cel mai bun și mai în măsura să evalueze situația.
“Am ajuns la Domnul Dr. S. la consultație. Cabinetul era plin de fum și între 2 țigări și o ecografie, medicul s-a pronunțat: Copilul nu are nicio șansă. Acum respiră prin mamă, însă după naștere nu va putea respira singur și va muri. Nu are sens să citiți în dreapta și stânga diverse opinii. Sunteți tineri, faceți altul!” îmi povestește Dragoș, spunând că de nenumărate ori își aduce aminte fraza: “Sunteți tineri, faceți altul!”.
Oscilând între opiniile medicale total nefavorabile și suportul familiei lărgite și a prietenilor care încercau să caute informații și posibile soluții, Anca și Dragoș au hotărât să încerce să caute o a doua opinie, de această dată de la o persoană specializată în afecțiuni cardiace la copii. Au încercat să meargă la o consultație la doamna doctor Simona Oprița de la Institutul Inimii, însă nici aici nu le-a surâs șansa: era singura specializată pe astfel de cazuri și era…bolnavă. Au mers timp de 3 zile în fiecare zi în speranța că vor putea face o consultație, însă nu au mai reușit. La 7 zile de când a aflat că Alex are probleme, Anca a intrat în travaliu, mai repede decât se aștepta toată lumea.
Nici nu mă miră, gândindu-mă la ce a însemnat acea săptămână pentru ei. Nu vreau să îmi imaginez ce a simțit familia atunci când Anca a intrat în sala de operații și toate așteptările erau ca Alex să nu respire după ce se naște. “Când au ieșit cu copilul din sală am mers la medici să întreb dacă e al meu. Atunci mi-am dat seama că nu avea nume, în toată nebunia nu am apucat să ne hotărâm: Anca și-ar fi dorit să-l cheme Patrick, eu Alexandru. În acel moment nu mi-a ieșit decât: Acesta este copilul Repede? Și am repetat întrebarea cuplat cu: Și este bine?, pentru că pur și simplu nu îmi venea să cred că trăiește!”, îmi povestește Dragoș, aducându-și aminte că a plâns ca un copil de cealaltă parte a ușii așteptând veștile.
[easyrotator]erc_55_1398193118[/easyrotator]
Nu pot să nu mă gândesc cât de relativ este totul în jur. Ce ușor trece uneori o săptămână și totuși ce mult poate însemna o săptămână pentru unii dintre noi. De la extaz la agonie, de la agonie la uimire și apoi la speranță, e doar un pas. Și toate într-o săptămână s-au întâmplat. Nici prietenii lor nu au stat degeaba. Informația că sunt clinici unde există șansa unor operații, au apărut destul de repede. Din mai multe locuri și surse de informații, toate drumurile duceau la Doctorul Eugen Săndică de la Clinica din Bad Oeynhausen din Germania. Însă nu erau suficiente informațiile și analizele pentru ca Doctorul Săndică să poată evalua situația. Din păcate, de aici a început un nou șir de probleme, de această dată inutile. Le-aș menționa, însă sunt atât de comune în spitalele noastre de stat, încât singura senzație care te poate încerca e aceea de neputință în fața unui sistem bolnav și mort pe jumătate.
În loc să fie parte din soluție, să încerce să ofere informații, să-și asume neputința în fața problemei pe care nu o poate corecta, sistemul și cei care îl formează au reacționat în aceeași manieră delăsătoare și total dezinteresată cu care ne-a obișnuit deja Statul. Pe alocuri și răutăcioasă, pentru că altfel nu îmi pot explica cum de nu au avut acces la informații, analize și alte cele necesare unei evaluări în Germania. De ce la o cerere normala din partea unui părinte disperat răspunsul sistemului a fost De ce îți trebuie!!?? Poate ar merita analizată la un moment dat. Părinții nu aveau nici timp, nici nervi pentru jocuri inutile, așa că s-a rezolvat “românește” totul. Un oarecare Cineva, să-i spunem Om de Bine, a duplicat documentele și așa au putut afla părinții de la Doctorul Săndică, că Alex are o șansă dacă merge pentru operație în Germania.
De aici începe a doua parte a poveștii noastre, cea în care Alex s-a născut pentru a doua oară. Nici plecarea lui din Cluj nu a fost lipsită de probleme. Începând de la depresurizarea singurului avion medical Smurd dotat pentru aceste tipologii de probleme medicale și culminând cu urarea plină de profesionalism a Doctorului S. “Știu ce încercați să faceți și înțeleg, dar credeți-mă pe cuvânt: copilul va muri!” îmi povestește Dragoș. Îi simt în tremurul glasului indignarea și dezgustul față de ce a trăit în calitate de contribuabil la sistemul medical românesc, incapabil de soluție și totuși manifestând o crasă lipsă de umanitate până la urmă.
Timp de o zi au căutat Dragoș și prietenii lui soluții pentru transport și au reușit să găsească în timp util o companie la Hanovra, care și-a asumat ca în 3 ore de la dovada achitării sumei de 12.000 euro, vor pregăti și trimite aeronava echipată pentru a-i duce la clinica din Germania. Și a ajuns… cu 5 minute înainte de ora promisă. În perfectă stare, astfel că, la mai puțin de 2 săptămâni de când s-a născut, Alex a plecat în Germania să facă cunoștință cu… șansa unui nou început. Poate unul mai fericit decât pronosticul românesc.
[easyrotator]erc_18_1398193246[/easyrotator]
Multe ar fi de spus, însă nu știu câtă răbdare ați avea să citiți o filă de roman. Mi-ar fi plăcut să îl vedeți pe Dragoș cum s-a schimbat la față, atunci când a început să îmi spună a doua parte a poveștii, integral petrecută într-o țară civilizată și care își respectă contribuabilul, client al sistemului medical. Dacă la noi s-a simțit ca și cum ar deranja pe cei din serviciul medical, acolo a simțit că Alex are o șansă, că intră într-un sistem în care dreapta știe ce face stânga și lucrurile nu decurg la voia întâmplării. Și dacă aveți puțină curiozitate să căutați numele doctorului Eugen Săndică în Google, veți simți mândrie că un roman a ajuns să facă performanță și să salveze viețile unor bebeluși aparent fără șanse. Am fost șocată să citesc că a operat un bebeluș de numai 660 grame și că operația a fost una reușită. Și e român, a plecat pentru că nu am știu să-l ținem, pe el și pe alții ca el. Însă a încercat să mențină conexiunile cu țara din care vine, oferindu-și serviciile pentru a opera în țară din când în când. Nu i-au fost însă apreciate și solicitate serviciile. De ce? Cred că din aceleași motive pentru care NU SE…de multe ori, nimic! Nu e de mirare că a ales să-și facă bine și cu dedicație meseria într-o țară care valorizează expertiza și experiența și care e deschisă către pacient și soluții.
[easyrotator]erc_23_1398193405[/easyrotator]
Alex a intrat într-o criză la câteva zile de când a ajuns în Germania, așa că operația s-a întâmplat mai repede decât se estimase și bine că s-a întâmplat criza în Germania, pentru că altfel nu putem decât bănui deznodământul. Cert este că Alex a supraviețuit primei operații, părinții au reușit să treacă peste încercare grație unui sistem care are grijă de toate părțile implicate. Și nu numai că a supraviețuit primei operații, dar a reușit în doar 3 săptămâni să treacă de la o țară la alta, de la nicio șansă, la succesul unei operații pe cord deschis, cu doi părinți care nu au cedat și cu un român care a contrazis toate pronosticurile din …România!
La 6 luni Alex a avut o noua operație în Germania, la fel de reușită ca prima, însă cu mai multă încredere din start, părinții știind la ce să se aștepte. Nu s-au așteptat însă să trebuiască să umble timp de 4 luni după un formular care să le dea dreptul a doua operație în Germania, drept pentru care fiecare dintre noi plătim lună de lună sistemul de sănătate. Poate că așa a fost să se întâmple, pentru că la cozile din sistem pentru diverse semnături, Dragoș s-a întâlnit cu două familii care erau într-o situație similară cu cea a lui de la început. A reușit să împărtășească toată experiența avuta lui Zoli, tatăl unei fetițe de doar câteva zile, cu o problemă similară cu a lui Alex. A doua zi, același avion din Hanovra a venit și a dus-o pe Rania în Germania, după ce familia a umblat la toate ușile după bani pentru a plăti cash la pilot (în week-end e mai greu cu transferurile). Orele au fost cruciale, mai ales că starea Raniei era foarte complicată. Acum, cei 2 copii și familiile lor sunt prieteni și au o șansă reală la o viață normală. Și toate acestea datorită informațiilor venite la momentul potrivit, încăpățânării unor părinți de a lupta pentru copilul lor și experienței și dedicației unui român care pentru mulți e aproape un Zeu cu puteri miraculoase.
Ceea ce pentru familia Repede și Alex, pentru Rania, e un miracol, ar trebui să fie normalitate, însă uneori atât de mult trebuie să luptăm pentru ea încât normalitatea a ajuns să aibă aceeași definiție de dicționar cu miracolul, cel puțin în DEX-ul românesc.
[easyrotator]erc_32_1398193541[/easyrotator]
Aproape în fiecare dimineață mă întâlnesc cu Alex la grădiniță (e coleg cu Daniel, băiatul meu cel mic) și nu de puține ori îmi aduc aminte lecția de viață pe care mi-au dat-o părinții lui. Acum are deja 3 ani și mai are în curând o nouă încercare, o nouă operație care ar trebui să definitiveze șansa la viață. Încrederea familiei e la cote maxime pentru normalitate de aici înainte. Acesta e doar efectul felului în care s-a comportat sistemul medical german.
Până la urmă, povestea are pentru mine gustul dulce al reușitei, a familiei care a valorizat și luptat pentru viață, a sistemului care a fost depășit de voința puternică și per ansamblu, a încăpățânării care poate “păcăli” până și cele mai bolnave sisteme.
Îmi aduc aminte de o carte dragă, pe care dacă nu ați citit-o, vi-o recomand cu drag: “Oscar și Tanti Roz” de Erich Emmanuel Schmitt. Și dacă sunteți prin București, nu ratați interpretarea Oanei Pellea din spectacolul care pune în scenă cartea.
La bună reauzire,
Diana
