Când am aflat că trebuie să-l trag de limbă pe Mugur Pop pentru un interviu, recunosc cu ruşine că nu ştiam cine e. După un simplu search, am fost copleşită. Mugur Pop sau Gerula (s-a născut într-un ianuarie geros) este absolvent al USAMV Cuj, inginer horticol, ghid ecvestru şi crescător de cai. Şi, mai ales, un mare iubitor de natură. Cu siguranţă nu îi lipseşte nici umorul. “Ce-ai crezut, că sunt vreun balaur?”, m-a întrebat când am vorbit prima dată.
Îl felicităm cu această ocazie pentru premiul primit chiar de ziua lui din partea Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din România – Premiul Turism ecvestru – pentru proiectul „Călare în Carpaţi”.
Vă invităm să-l descoperiţi şi voi pe cel ce-şi spune “ultimul dac” şi care se bucură de zâmbetul copiilor, ajutându-i să descopere miracole în natură.
Este admirabilă iniţiativa de a ajuta copiii, de a le prezenta natura în diferitele ei forme. Când şi cum aţi început proiectul „Şcoala lui Gerula„?
Într-un fel, Școala lui Gerula , prin tot ce facem acolo (călărie de agreement, trasee de turism ecvestru, aventură călare, dezvoltare personală și emoțională, leadership cu cai, interpretarea naturii, programe pentru copii sau adulți…) a început acum aproape 15 ani.
Ce pot învăţa copiii care vor să participe?
Școala lui Gerula te învață despre lucrurile simple și frumoase din jurul nostru. Te învață despre cai, despre ciclurile naturii, te invață să faci leacuri din buruieni. Te învață despre lumea asta așa cum nu o mai vedem. Școala lui Gerula este despre reconstituirea unei identități românești pierdute, prin valori simple, legate de natură, animale, viață.
De unde pasiunea pentru cai?
Probabil din naștere. A fost dintotdeauna o chemare mai presus de rațiune. Și așa a rămas. Nu știu trăi fără ei.
Ce credeţi că ne îndepărtează de natură şi cum ne afectează acest lucru?
Ne îndepărtăm singuri de natură. Până când, într-o zi, nu mai putem de dorul ei și vrem să ne întoarcem acasă. Ne îndepărtăm cum ne îndepărtăm deprieteni, de bunici, de toate lucrurile dragi, pentru a ne înscrie în nebunia și vârtejul vieții. Doar că asta nu merge la infinit. Undeva firul ăsta se rupe. Și atunci ori te îngropi în lucrurile pe care trebuie să le faci zilnic, ori dessoperi că se poate și altfel, învățând de la natură cum să te regenerezi cu propriile resurse. Doar că trebuie să deschizi ferestrele și să lași soarele să inunde casa sufletului tău. Atunci știi ce ai de făcut.
Credeţi că au uitat oamenii să se bucure?
Nu. N-au uitat.Oamenii se bucură mereu. De nimicuri. Eu cred că au uitat să fie fericiți. Fără motiv. Doar pentru că există și pentru că pot trăi fiecare clipă cu adevărat. Dar ăsta pare să fie un secret pe care îl știu doar inițiații, pe când de fapt e perfect accesibil oricui. Eu cred că singura fericire adevărată vine din liniștea interioară, care seamănă cu liniștea pădurii, cu liniștea cerului, a pământului, cu liniștea adâncurilor. Acolo ne sunt resursele de regenerare.
Pe dumneavoastră ce vă face fericit?
Tu mă faci fericit. Și orice om care aspiră la viață mă face fericit. Fericit că în felul ăsta putem crește, împreună, copaci sănătoși într-o țară secătuită.
Atunci când cunoști , e important să transmiți mai departe. Chiar dacă e greu uneori. Doar că nimic nu egalează zâmbetul copiilor atunci când descoperă mici miracole ale vieții în natură. Să fiu prezent când se întâmplă, asta mă face fericit.
De unde porneşte dragostea pentru Dacia?
Din inimă. E singurul loc de unde poate porni dragostea. Fie că e dragoste de oameni sau de țară. Marea Dragoste… Dar sentimentul apartenenței la un pământ binecuvântat și sentimentul de a fi, printre alții, moștenitorul unei civilizații impresionante (pe care din păcate o descoperi citind autori străini), e inegalabil.
Regăsești urmele ei păstrate cu sfințenie în oameni care nu au acceptat niciodată înfrângerea. Și nici nedreptatea. Și au dus mai departe legile sacre moștenite din timpurile străvechi.Când cunoști asemenea oameni simpli , te simți dator să faci același lucru mai departe.
Și cu convingerea asta nu te oprești vreodată.
Cum trăieşte un dac în zilele noastre?
Simplu. Cu bune și cu grele. Muncind, citind, călărind, potcovind, vorbind, iubind. Oprindu-ma uneori să respir, să privesc, să ascult, să miros, să gust, să ating scoarța copacilor. Să tac, să las inima să aleagă drumul pe care am de mers. Și tot așa, până la capăt.
Cum se raportează la moarte un iubitor de natură cu suflet de dac?
Ca la un prieten. Pe care nu l-a văzut de ceva vreme, dar pe care știe că la ceasul potrivit, cu bucurie, îl va revedea. Natura face la fel. Se stinge pentru a renaște. Iar în taina renașterii se află și taina nemuririi.
Dar până acolo, noi, ăștia, bipezii, trebuie să umblăm cu folos și să punem semințe potrivite, dacă vrem să vedem rod bogat în pământul țării.
Credite foto: www.sutu.ro, arhivă personală Mugur Pop, kamyphotography.com
