Scorțișoară. Da, scorțișoară. Puternică, aromată, învăluitoare. Ofrandă oferită multor zeități hinduse. Nelipsită din cele mai cu dichis dulcegării. Moderat folosită în bucătăria orientală. Mirosea a scorțișoară când am intrat în localul minunat împodobit pentru nuntă. Eram ca-n poveștile din O mie și una de nopți. Culoare, bucurie, ritm, arome. O lume străină și totuși atât de familiară. O poveste în care nici eu nu prea știu cum am intrat. Dar ce mult mă bucur că am intrat și am fost, preț de câteva ore, parte a ei.
Agni, focul sacru, ardea în colț, iar mirii recitau mantrele. Cei șapte pași, primii împreună, aveau să le ofere primele atingeri. Candoarea din privirile miresei și grija din cei ai mirelui se completau reciproc. Își împlineau destinul. Era vremea potrivită. Nimic nu mai era la fel. O lume nouă, necunoscută, li se deschidea în față. Destinul lor. Încercam să le ghicesc gândurile. Le priveam ochii și mă străduiam să înțeleg magia ritualurilor.
Sitarul acompania ceremonia. Sunete divine, învăluitoare, la fel ca aroma scorțișoarei, fiecare spunând o poveste. Povestea din poveste creștea și se transforma într-o altă poveste. Florile de iasomie prinse în ghirlande se desfăceau într-un mister nesfârşit pe care fiecare suflet prezent a încercat să îl descifreze, să și-l facă al lui. Însă fiecare s-a adâncit mai mult și s-a lăsat cuprins de frenezia și bucuria celor doi miri.
Perfecţiunea detaliului, reinstaurarea, pentru câteva ore, a tradiţiilor străvechi, opulenţa costumelor mirilor, ceremonia focului şi toate celelalte momente ale unei astfel de sărbători hinduse mi-au dau sentimentul că am participat la transmiterea unui secret. Și mi-am spus atunci seama că India e nesfârşită, la fel cum nesfârşită e fascinaţia pe care o produce în ceilalţi, în orice parte ar lumii s-ar afla ei. E ca scorțișoara. Învăluitoare.
*
“Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape” (Mircea Eliade, Maitreyi).
Sursa fotografiilor: arhiva personală Mihaela Gligor
