„Iubita mea, îți imaginezi copiii noștri alergând pe aici?” – spune el la cea de-a treia întâlnire. Tu, credulă și euforică, îți proiectezi deja imaginea cârlionților blonzi spunându-ți „mama”. Pe scurt, pui botul. Big time! Mistrețul (denumirea marcă înregistrată eviDent – promit să plătesc drepturile de autor!), verbalizează, totul, prea mult. Promite, visează. Sărbători petrecute în familie, pe voi îmbătrânind (adică… mai mult tu, că el va rămâne veșnic Luceafărul nemuritor) împreună, cățel, purcel, tabloul complet – mai că-l pictează și cheamă ursitoarele să-l atingă cu bagheta magică pentru a-i da viață. Desigur, în acele câteva secunde, poate chiar și el crede (lucru de care mă îndoiesc profund, e bătrân mistrețul, știe el ce știe) toate povestioarele pe care le-a mai folosit, cel puțin la prima căsătorie. Și totuși, oricât de absurd ți se pare, vorbele îți mângâie simțurile și te lași purtată în lumea lui închipuită pentru voi. Îl crezi, dezvolți, adaugi condimentele tale basmului frumos, deși o voce pițigăită urlă de undeva de departe cu prea mulți decibeli: DONT!
Words, Words, Words – îi răspunse Hamlet lui Polonius
Cuvintele sunt doar cuvinte, te scot din timp dacă ai proasta inspirație de a crede în ele. Mari, mici, colorate sau alb/negru, cuvinte rămân, deși de prea multe ori bine întipărite în memoria auditivă, determinându-ne să ne agățăm de acele sunete auzite odată… La stadiul de auz rămân de regulă. Euforia trece repede, memoria se șterge subit, iar tu rămâi cu acele cuvinte pe repeat…
Pe de altă parte, îi avem pe hamleți – cei care preferă să acționeze, să se exprime prin gesturi, iar niciodată prin cuvinte. Lăudabil, de acord, până la un punct. Acela în care avem nevoie să ni se spună (din când în când), că suntem acelea, frumoase, harnice, inteligente. O calitate sunt sigură că se găsește în fiecare dintre noi.
N
e plac faptele – un mic dejun pregătit în timp ce noi moțăim încă; un „Tolstoi (tall soy) latte” livrat la momentul potrivit, sau nepotrivit, dar cui îi mai pasă; un buchet de ghiocei pe parbrizul mașinii; CD-ul cu Orquesta Buenavista Social Club pe piesa 2 dimineața când ne urcăm în automobil – dar nu ne dezicem nici de cuvinte. În mod bizar, tindem să luăm cuvintele de bune și faptele de ne/bune – oare… ce a vrut să ne transmită când a făcut gestul respectiv? Nu era mai ușor să-mi spună în acele banale cuvine?
Nu. Faptele sunt gândite, plănuite cu un scop, cel puțin acela de a ne provoca un zâmbet și o bucurie. Cuvintele în schimb pot fi pronunțate în euforia unei trăiri plăcute, fără substanță.
Or fi multe lucruri mai ușoare, dar: lucrurile simple sunt pentru oameni simpli, iar când vine vorba de fapte mici (! să ne înțelegem, diAmantele le-am lăsat în articolul trecut) simplul se transformă în cea mai complicată ecuație din lume: „De ce?” 20 de posibilități se iau la întrecere…
Iar răspunsul corect este…? Scris în stelele sinapselor lui. Sau nici măcar.
Sursă foto: searchquotes.com, suitupordie.com
