„Cred că oricine întârzie puţin înainte să meargă la Gherla la penitenciar”, i-am spus Danielei Maier care mă aştepta ieri dimineaţă undeva prin Mănăştur.
Am spus da fără ezitare când am fost întrebată dacă vreau să merg la concertul pe care Marc Aymon urma să-l susţină la închisoarea de maximă securitate din Gherla. De curiozitate mai mult, recunosc. Nu ştiam nimic despre artist şi nici nu am vrut să-l ascult înainte, mi-era de-ajuns să ştiu că o să cânte acolo, că a mai fost, că e îndrăgostit de România şi că nu-i e greu să aibă două concerte în aceeaşi zi (seara urma să cânte la Cluj, la Grădina Botanică).
Gherla e oraş armenesc şi are o arhitectură foarte interesantă. Am aflat asta de la Daniela Maier (care ştie prea bine cum şi cu ce se mănâncă arhitectura), dar am şi reuşit să văd câte ceva din maşină.
Ploaia s-a oprit pe când am ajuns noi la Gherla, însă concertul a fost mutat în interior, în locul unde deţinuţii îşi desfăşoară ateliere de creaţie, la bibliotecă. Am fost surprinsă să văd câte minunăţii au realizat pe acolo: origami, desene, picturi etc.
[easyrotator]erc_5_1378296195[/easyrotator]
Marc Aymon a ajuns la Gherla prin intermediul elveţianului Pascal Praz, căruia îi e atât de drag oraşul, încât a făcut o grămadă de lucruri bune pentru el şi are în plan şi alte surprize. Despre acestea vă vom povesti la momentul potrivit.
Elveţienii pe care i-am întâlnit ieri sunt printre cei mai relaxaţi oameni cunoscuţi în ultima vreme. Inclusiv tânăra Michelle, de la ambasada Elveţiei, pe care am aşteptat-o la aeroport şi ne aşteptam să vedem nişte tocuri şi ceva geantă sclipicioasă. Era în teneşi, deschisă la poveşti despre România, curioasă şi doxă de informaţii.
Trecuţi prin ceva filtre, iar eu prin sfaturi legate de fotografiat în interiorul închisorii, am ajuns şi la penitenciarul din Gherla – fostă cetate militară, construită în 1540 şi transformată, după wikipedia, în 1785 de împăratul Iosif al II-lea în Carcer Magni Principatus Transilvaniae. După 1989, a devenit penitenciar cu regim de maximă siguranţă.
În curtea închisorii, câţiva deţinuţi jucau baschet. Înăuntru, la bibliotecă, aşteptau concertul lui Marc mai bine de 100 de deţinuţi. Cu un ochi număram, cu celălat inspectam. Am stat în spatele lor pentru fotografii, căci n-aveam voie să le captez feţele. Cumva, am fost între ei. Nu m-am simţit încolţită, dar mai simţeam câte un ochi curios uneori. De acolo din spate, îmi pare rău că n-am reuşit să le văd privirile din timpul concertului, dar am observat entuziasm, bătăi de palme, uneori firave şi câte-un fredonat din colţ în colţ.
Daniela, care a stat în faţă, alături de ceilalţi invitaţi, mi-a spus că aveau nişte priviri ciudate, parcă speriate, că a fost emoţionată la gândul că ei nu se manifestă ca noi la un concert.
Marc Aymon a transmis tot felul de emoţii prin concertul lui. Cei din faţă aplaudau mai tare şi încercau nişte cuvinte franţuzeşti la fiecare final de melodie. La un moment dat, a venit să cânte între ei, s-a urcat pe un scaun, iar doi deţinuţi ţineau puternic de scaun, să-l ţină pe cel ce le-a oferit un moment de „realitate” în siguranţă.
Mulţi violatori şi criminali sunt închişi aici, mi-a spus cineva la final. Iar la concert au mers cei care au vrut să meargă. Sala a fost plină. Înainte să plec, l-am auzit pe unul dintre ei spunându-i vreunui coleg: „Ia dă-mi aia, că-ţi fac alta!”. Era vorba de o brăţară albastră pe care era scris cu roşu „Isus”, pe care primul a luat-o şi-a pus-o pe mână şi a mers spre Marc. La ieşire l-am văzut pe Marc cu ea pe mână. N-a mai dat-o jos. Şi el le-a dat ceva, deşi nu era programat, a donat o chitară penitenciarului şi a oferit multe zâmbete tot timpul concertului.
Seara, a cântat la Cluj-Napoca la Grădina Botanică. Mâine vă vom prezenta câteva fotografii şi de la acel concert.
Foto: Diana Câmpean
