În anul 1925, scriitorul american Scott Kay Fitzgerard îşi lansa un roman care avea să devină celebru: „The Great Gatsby”. Era povestea romanţioasă şi exaltată a unui tânăr misterios, milionar american, consumându-şi viaţa în petreceri şi aventuri extraconjugale, evoluând într-o protipendadă care lăsa suficient timp redutabilei concurenţe în afaceri dar şi pentru petreceri cu iz erotico-sentimental.
Un fel de Dinu Pillat, romancierul mondenităţii româneşti! Cariera de succes a acestei cărţi nu era deloc predictibilă. Tipologia cărţii, subiectul, personajele, filozofia „visului american” se conturau într-o epocă de prosperitate care a cucerit treptat lumea după primul război mondial. „Modelul american” a devenit cel mai dorit „stil de viaţă” de generaţiile europene dar şi de pe alte meridiane, construit treptat prin contribuţia a două forme de artă: filmul, devenit un medium seducător, în care plonjau ieftin şi visător culpurile tinere şi stilul artei plastice şi decorative numite „Art Deco” (Modern Style), devenit emblema rafinată şi ubicuă a noii vieţi societare. Încă din anul 1926 apare prima ecranizare a romanului de succes „The Great Gatsby”, tipărit doar în 20.000 de exemplare, dar difuzat prin film la nivelul lumii întregi.
Timp de 90 de ani, după carte s-au turnat încă 5 versiuni filmice, cea mai celebră fiind cea după scenariul scris în 1974 de către Francis Ford Coppola, avându-i ca protagonişti pe Mia Farrow şi pe Robert Redford. Ultima versiune s-a lansat abia la începutul lunii mai, 2013, „sub bagheta” lui Baz Luhrmann, avându-l în rolul principal pe Leonardo di Caprio. Toate filmele au însemnat întreprinderi infatigabile antrenate de „locomotive” ale succesului actoricesc în fiecare epocă: de la Warner Baxter (1926) la Sam Waterston (1974), de la Robert Redford (1974) la Leonardo di Caprio (2013). Fiecare nouă generaţie de public a avut parte de atractivitatea irezistibilă a unui star, de evoluţia celei mai îndrăgite vedete care i-a asigurat supravieţuirea, peste ani, poveştii de succes a lui Scott Fitzgerard.
În România, la începutul acestei serii de poveşti de succes, narată în stil american, îi putem include pe regele Carol al-II-lea şi pe Elena Lupescu, pe tinerii parlamentari şi politicieni interbelici (între ei şi pe soţii Octavian şi Veturia Goga), pe scriitorii şi artiştii din generaţiile ajunse la maturitate în acea epocă (Cami
l Petrescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Nicolae Tonitza, Corneliu Medrea, precum şi pe cei grupaţi în jurul Avangardei artistice interbelice). Este epoca vilelor „moderniste” (art deco) construite la Predeal şi Sinaia, după „stilul american”, conace (mansion) apărute ca ciupercile după ploaie în jurul Bucureştilor (chiar conacul „Goga” la Ciucea !). Este epoca „vitezei” ilustrate „futurist” de primele avioane, maşini de curse şi trenuri rapide, iar stilul artistic al epocii este cel al săgeţii, al liniei frânte, care sugerează virajul, viteza, o funcţionalitate a formei care se regăseşte în modă, în toate produsele casnice, mobilier, în apetitul pentru călătorii şi petreceri frenetice care făceau deliciul vieţii moderne.
Revista care ilustra cel mai bine avântul şi stilul formal al vieţii în epocă era revista franceză „L’Illustration” editată în 300.000 de exemplare încă din anul 1844, răspândită prin abonamente în toată lumea. Peste trei mii de abonamente veneau numai în România. În industria parfumurilor, legată de modă, simbolurile odorizante ale epocii au devenit celebrul „Chanel No.5” creat în anul 1921 şi „Vogue” (1927) care, prin excelență, erau considerate „simboluri ale feminității: aveau „un miros tulburător, frumos și de nedefinit, atemporal și misterios, sofisticat, elegant…”, dar, rămaseseră pentru lumea românească greu de atins până prin anii ’90, dozate în celebrele „flacoane de toaletă” ale cristalului de Bohemia (Moser) sau recipiente sofisticate semnate de Charles Lalique.
Stilul „art-deco” a devenit „cămaşa vieţii”, fiind vehicolul formal la care apelau toţi cei care încercau să se „întrupeze” în modernitate. Să rămână oare, azi, filmul cea mai cuprinzătoare formă de artă sincretică, izvorâtă dintr-o idee literară şi transformată în „haina” de consum a epocii? Putem să mai vorbim azi de suveranitatea organică, omogenă, a unui singur stil, dominant, al epocii, sau postmodernismul „a fracturat” definitiv şi iremediabil unitatea stilistică a epocii şi lumii actuale? Sau, poate Leonardo di Caprio să mobilizeze energiile creatoare ale vieţii de pe întregul mapamond pentru a vorbi din nou despre unitatea spirituală a lumii? Tristă, tragică, nobilă utopie!
[easyrotator]erc_79_1369665165[/easyrotator]
*
The Great Gatsby a fost produs de cinci ori de autori şi cu actori protagonişti diferiţi.
- The Great Gatsby , 1926 , regizor Herbert Brenon – film mut în care joacă Warner Baxter, Lois Wilson și William Powell. Comentatorii sugerează că ar fi fost adaptarea cea mai fidelă a romanului.
- The Great Gatsby , 1949 , de către Elliott Nugent – rolurile principale Alan Ladd , Betty Field, și Shelley Winters.
- The Great Gatsby , 1974 , regizor Jack Clayton – cea mai faimoasă versiune, în care joacă Sam Waterston ca narrator Nick Carraway, cu Mia Farrow – Daisy Buchanan și Robert Redford – Gatsby, cu un scenariu de Francis Ford Coppola.
- The Great Gatsby, 2000, regizor Robert Markowitz – cu Toby Stephens, Paul Rudd si Mira Sorvino.
- The Great Gatsby, 2013 , regizor Baz Luhrmann – rolurile principale Leonardo Di Caprio, Carey Mulligan, Tobey Maguire, Amitabh Bachhan. Această adaptare a romanului a fost lansată pe 10 mai 2013.
Text semnat de Vasile Radu
