Vai de sufletul tânărului ajuns la „minima moralia”, care se plânge, “persecutat” de senectute, că nu mai poate sta „la umbra fetelor în floare” – cum ar spune Marcel Proust. Fundamentalul roman proustian este un „agregat” de fete şi flori, plutind într-un mediu literar vâscos…, hormonal, filozofic. Şi, asta n-ar fi nimic, dacă pe umerii imberbului autor n-ar atârna greoaie armura prinţului infatuat, seducător de inimi. Situaţiile ilariante, pline de umor, abundă sub pana iscusită a scriitorului: „amorezat de Albertine, pe care-o găseşte la malul mării însoţită de alte fete „în floare”, se preface indiferent, deşi moare să facă cunoştinţă cu ea, aşa că îl roagă pe un prieten, pictorul Elstir, să-i facă cunoştinţă. Acesta organizează chiar o serată pentru asta, dar Marcel e cu nasul pe sus şi nu-i şade bine să saliveze prin jurul fetei, ci s-o facă de departe şi să se arate indiferent. În concluzie, e lăsat în pace şi rămâne singur şi mofluz să se-ntoarcă acasă, ca prostul.” (Dragoş C. Butuzea – Blog „despre Cărţi, Tablouri, Filme”)
Edouard Manet, Bar la Folies-Bergère, 1882
Adică, Marcel, tânărul, se comportă ca un… bătrân! Pot fi şi tinerii bătrâni! Pe de altă parte, pe „bătrânul” artist român de 75 de ani (de 26 de ani este „tânăr” artist american!), Emil Chendea, care trăieşte… bine-mersi, „în căutarea timpului pierdut”, la Sacramento (California), îl bănuiesc că a şters din această scurtă listă „fete, flori, artă”, primul cuvânt, de vreme ce însuşi fiul lui s-a pensionat recent din calitatea sa războinică de comandant în marina militară americană, iar bătrânului lui tată i-au rămas florile, arta şi… nevasta, cu care bătrâneţea sa n-are încotro şi face casă bună!
Cred, însă, că e puţin bolnav. Sau, poate, uşor misogin, de vreme ce mi-a comunicat, râzând pe înfundate, în aşa fel încât să nu se audă chicoteala lui vanitoasă, prin e-mail, că „între 28 şi 30 sunt cei mai buni zece ani din viaţa unei femei!” Extraordinar! Ce bine se pricepe Matusalem !
Irina, nepoata mea, are doar 3,8 ani şi 92 de centimetri înălţime. Crede el, oare, că doar între 28 şi 30 de ani va fi deceniul ei de inflorescenţă ?! Eu sunt mai optimist, cred că mai are în faţă „fifty”. Abia acum a ajuns la „dilema” florii, a formei şi a culorii. Mai este până la „obsedantul deceniu” şi… arta subjugării bărbatului…
Pictorul Diviaczky Reszö (1876-1971) s-a născut la Budapesta dintr-o familie înstărită. După frecventarea Academiei de Artă budapestane îşi însoţeşte tatăl în ţările europene „la modă”, Italia, Franţa, Germania, pentru a-şi desăvârşi instrucţia artistică. Ajuns la Cluj, pictorul nostru tânjea la „umbra fetelor în floare”, ca şi Proust. A găsit aici „floarea soarelui” („regina florilor”, pentru el), care se numea Elizabeth Veres, şi s-a tocmit să rămână aici şi să îngrijească definitiv „florile” din grădina Şcolii Piariste din Cluj, unde l-a prins pensionarea în anul 1937. Melancolia spiritului european şi pitorescul peisajului ardelean au lăsat urme adânci în spiritul febril al artistului. Casele de la ţară, întrupările hodorogite ale locuinţelor tărăneşti izolate peste care se răsturnau vara care de flori şi peste care sufla aprig viscolul iernii i-au fost suficiente pentru a se scălda în paharul cu nectar şi culori al locului.
Diviaczky Reszö, Floarea Soarelui
N-a avut năzuinţele unor Gauguin sau Van Gogh pentru a căta „fete şi flori” în lumea primitivă şi arhaică din insulele Pacificului de Sud, ci mai degrabă, a conchis elegant şi civilizat, târziu în noapte, la marginea Clujului, că doar o „cadână îmbătrânită în harem mai scutură petale în patul său de lemn”. Greu la 96 de ani! Ferice de lumea de azi, pentru care Bora-Bora şi alte fantasmagorii luxuriante ca Samoa de Vest pe care ţi le apropii cu avionul sunt etalonul valorii. Călătorind cu pensula poţi să ajungi în locuri care astăzi nu mai sunt sau, mai spectaculos, în acelea care vor fi fiind odată!
Articol realizat de Vasile Radu (Artexpert)
