Azi am simţit nevoia să-Ţi scriu. De cele mai multe ori doar ţi-am spus câte ceva, atunci când îmi era bine sau când nu ştiam încotro să merg. Ţi-am vorbit şi atunci când eram tristă, însă acum sunt indignată. Sunt de-a dreptul supărată pe toţi cei pe care până acum reuşeam să-i ignor. Pe şoferii de taxi care se comportă ca şi cum străzile ar fi ale lor, pe politicienii care ne promit în continuare normalitate, pe televiziunile care nu ştiu altceva decât bâlci, pe cei care îşi fac treaba de mântuială. Şi-s atât de supărată încât lucrurile frumoase din jur nu-mi mai sunt de ajuns.
Simt nevoia să declar război lumii în care trăiesc, să mă revolt împotriva autosuficienţei şi diletantismului, împotriva prostiei şi a promovării ei.
Azi am făcut parte din povestea şi drama unor tineri, privind neputincioasă cum şi-au îngropat unicul copil. Preotul care a ţinut slujba a spus că a plecat la tine, însă nu înţeleg de ce!! De ce ţi-a trebuit ţie un copil pe care îl iubeau părinţii lui? De ce un şofer a decis să nu respecte regulile şi să se grăbească 2 minute? De ce scaunul copilului nu a fost suficient? Cuvintele care au fost astăzi pe buzele tuturor au fost dramă şi accident. Sunt doar parţial de acord. E într-adevăr o dramă să îţi îngropi copilul şi nu cred că poate exista durere mai mare. Dar accident??? Până şi acest cuvant s-a demonetizat într-o Românie “a tuturor posibilităţilor”. Pentru că NU a fost un accident, a fost doar o familie care a “îndrăznit” să meargă civilizat spre casă, o familie a cărei dramă a fost provocată de demenţa unui şofer care îşi închipuie că poate să facă oricând, orice. Şi de ce nu şi-ar închipui acest lucru, când peste tot în jur doar asta vede.
Şi ce faci tu, Dumnezeule, uitându-te la ei? Într-o ţară în care toată lumea îşi doreşte să fie şef şi nimeni nu mai vrea să fie angajat, unde toţi ne vrem preşedinti, măcar pe scara blocului. Ce faci, acum când nu mai e deajuns nici măcar asta, acum când îşi doresc să devină cu toţii Dumnezei! Şi se joacă nu cu lucruri, ci cu vieţi! Şi de multe ori nu cu propria viaţă – măcar acolo ar fi libera lor alegere – , ci se joacă cu viaţa celor din jur şi ajung să dicteze între dramă şi normalitate.
Ciudat, tema acestei luni a Revistei Bulevard era “ALB” şi mă pregăteam să scriu despre o familie care s-a întregit de curând cu un copil, despre noi începuturi şi speranţă, despre vise. Dar n-am mai putut, pentru că am intrat în povestea viselor spulberate, a celor care azi au îngropat-o pe Daria. Şi plâng acum şi îţi spun din nou că nu înţeleg. Pur şi simplu nu înţeleg!
Nu înţeleg nici de ce preotul care ieri a ţinut slujba nu le-a spus mai multe celor doi părinţi care întindeau mâna spre copilul lor. Cu riscul de a fi sarcastică, nu se ţin cursuri de psihologie la şcoala lor? Ar fi avut mare nevoie să audă că mai e ceva şi pentru ei, cei care au rămas aici copleşiţi de durere, nu doar pentru Daria, cea care a venit la tine. Sau şi aici a devenit o loterie, poate nimerim pe cineva cu har?
Ne spui să îi iertăm pe cei care ne-au greşit că şi tu ne vei ierta pentru greşelile noastre. Nu sunt mama Dariei, şi cred că nu pot şti cu adevărat dimensiunea durerii pe care o simte, dar ca martor al dramei lor, ca simplu om care iese zilnic într-o lume tot mai nesigură, ca mamă … nu îl pot ierta. Iartă-l tu!
Dar mai întâi, ajută-i pe cei care au rămas să ajungă la noi începuturi. Vom face şi noi tot ceea ce putem, dar ajută-i şi tu, şi poate, într-o zi le trimiţi un Darius. Cred că aşa ai putea să compensezi pentru faptul că ai iubit-o atât de mult pe Daria încât ai luat-o la tine. Şi, te rog, ai grijă de ea.
Eu pentru asta mă rog… şi plâng.
Diana
PS. Gândiţi o rugă pentru Daria şi familia ei.
Sursa foto: www.dmallsaints.org, www.fanpop.com
