Singura dependență pe care mi-o permit e dependența de cafea. O îmbrățișez și mă bucur de ea, îi caut noi valențe, încerc să o exploatez cel puțin atât cât mă exploatează și ea pe mine. Practic, pot spune că trăiesc în simbioză cu dependența mea. Am dezvoltat un soi de sindrom Stockholm, simpatizez și empatizez cu „răpitorul” meu, iar în mine nu a rămas loc de sentimente negative la adresa cafelei.
Diminețile-mi sunt limpezite de aburi de cafea tare, neagră, cu caimac. Amiezile sunt puțin altfel. Amiezile-mi plac cremoase și amărui, cu gust puternic de cappuccino. Ai zice că băutura asta, care-i cafea cu lapte, în esență, e o băutură italienească sadea.
Conform unor surse (să numim aici doar Wikipedia, cea mai celebră dintre ele), austriecii sunt îndreptățiți să revendice paternitatea cafelei cu „glugă” din spumă de lapte. E posibil să fie așa.
Ce mi-ar plăcea să rețineți din povestea mea de azi, care-i o poveste din imagini, nu din vorbe: dacă pui lapte în cafea, obții cafea cu lapte. Dacă faci o cafea neagră și tare peste care torni încet lapte umflat de aerul fierbinte suflat printr-o conductă subțire, ai cappuccino. Diferența principală e dată de textură. Aș putea să vă povestesc acum preț de două pagini despre drumul boabelor de cafea de pe plantație până-n cuptorul cilindric în care sunt prăjite, despre măcinătură și barbotare, despre aburi și arome. Prefer ca de data asta să vă las să vi le imaginați. S-ar putea ca fotografiile să vă ajute. Să vă bucurați de ele.
[easyrotator]erc_38_1358254517[/easyrotator]
Foto: Adrian Hădean
