Prezentă pe 12 noiembrie la evenimentul “Aniversăm un an de 11even”, la Centrul de Cultură Urbană Casino, prinţesa Marina Sturdza ne-a acordat în exclusivitate un interviu pe Skype, deşi abia ajunsese la Londra după o călătorie lungă, începută la New York. Am povestit despre aspecte diferite ale vieţii ei extraordinare, tocmai pentru că evenimentul 11even caută oameni a căror viaţă a avut un parcurs ieşit din comun pentru a deveni sursă de inspiraţie pentru ceilalţi.
Ştiam dinainte că are în spate istoria a două familii de “os domnesc” – Sturdza şi Şuţu, şi că a preferat să păstreze discreţia asupra originii sale, să duca o viaţă normală, indiferent unde s-a aflat. A trăit exilul în cel mai demn mod cu putinţă şi, deşi era sigură că nu se va mai putea întoarce în România niciodată, a considerat că trebuie să vorbească limba română dintr-o datorie de onoare.
Şi-a dorit să devină diplomat, dar când a terminat şcoala era foarte tânără, aşa că… a studiat Belle Arte. S-a apucat de scris, a devenit critic de artă, design şi arhitectură şi până la lifestyle nu a fost decât un pas. Tot timpul a susţinut că traiectul vieţii ei a fost oarecum accidental, aşa explică şi faptul că a ajuns o prezenţă nelipsită a show-rilor de modă. De ce? Pentru că putea face interviuri în italiană, franceză, germană şi engleză. A ales să devină jurnalist independent, pentru că nu dorea să “aparţină” nimănui. A colaborat cu case de modă, guverne şi televiziuni.
În 1988, a devenit vicepreşedinte la “Oscar de la Renta”, aşa că s-a mutat la New York. Câţiva ani mai târziu, din dorinţa de a face mai mult pentru cei din jurul ei, a aplicat pentru un job la ONU. S-a mutat la Geneva pentru a lucra ca şi director pentru toate operaţiunile de greeting cards şi produse UNICEF.
A călătorit mult, s-a implicat în acţiuni de caritate dedicate copiilor. În România este foarte activă în mai multe fundaţii, printre care The Hospices of Hope, Casa Speranţei, un centru de îngrijire paleativă pentru pacienţii cu boli incurabile sau cronice, pe de altă parte încearcă să găsească soluţii individuale pentru copiii din orfelinate în cadrul proiectului Hope & Homes for Children. Este preşedinte onorific, alături de Prinţul Charles şi actriţa Nicole Kidman, în organizaţia caritabilă FARA.
Nu se simte nicăieri acasă 100%, dar totuşi când vorbeşte, chiar şi cu nemulţumire, despre România spune “la noi”.
*
Numele îţi determină existenţa sau nu? Este o provocare să te ridici la nivelul numelui moştenit? Aţi simţit că vă obligă apartenenţa la cele trei familii: Sturdza, Şuţu şi Bragadiru?
Cred că este imposibil să nu te marcheze numele pe care îl porţi dar, copil fiind, eu nu îmi dădeam seama ce înseamnă acest lucru. Ca refugiat în altă ţară, trebuie să spun că noţiunea de familii vechi, cu strămoşi care mă observă şi la nivelul cărora trebuia să mă ridic mi s-a părut ceva foarte greoi şi care mă apăsa foarte mult. Copiii vor să semene cu ceilalţi copii, iar pe mine mă diferenţia foarte mult lucrul acesta. În Canada anilor `50 nu auzise nimeni de prinţese, de-abia ştiau unde e Europa, darămite România. M-a marcat, pentru că eu am fost foarte sever educată şi întotdeauna cu laitmotivul că generaţii de strămoşi te observă. Dar nu pot să spun că a fost ceva rău, au contraire, aş spune că e ceva frumos care m-a încurajat oarecum să mă comport într-o manieră demnă.
Foto: Raul Ştef
România din exil era mai frumoasă decât cea pe care aţi întâlnit-o când v-aţi întors acasă?
Nu ştiu dacă era mai frumoasă, dar era cu siguranţă diferită. Toată perioada aceea interbelică despre care s-au brodat atâtea poveşti, despre care am văzut atâtea poze, cred că era văzută printr-o prismă puţin “tehnicolor”, inevitabil nu mai putea să existe acea viaţă. Deci, a fost un moment în timp, care nu era posibil să dureze. Eu am văzut o complet altă Românie, în care am regăsit suficiente persoane din trecutul meu şi care mai avea încă suficiente monumente intacte universităţi, biserici, ca să-ţi dai seama cum a fost.
Aţi încercat să vă imaginaţi cum ar fi fost România fără perioada comunistă? Ştiu că dvs. vedeţi diferenţele dintre democraţia “coaptă”, cea în care în care îţi asumi responabilitatea libertăţii şi cea românească, dacă putem spune aşa, în care unii „au uitat” cum e să fii liber.
Eu cred că democraţia este de fapt un proces care trebuie învăţat. Ce a fost poate trist şi destul de abrupt, a fost faptul că foarte multă lume şi-a închipuit că din momentul în care a căzut comunismul totul o sa fie dintr-o dată miraculos, că vom fi un stat democratic şi că totul va funcţiona perfect. Nu avea cum să fie aşa şi este un proces de durată. Există oameni care sunt nostalgici după o perioadă în care nu era necesar să ia nicio decizie, în care totul era decis şi erau egali în mizerie. Acum există şi competiţie, trebuie să ai responsabilitate nu numai pentru tine, dar şi pentru cei din jurul tău şi cred că multă lume nu era pregatită pentru aşa ceva.
Am citit interviuri în care vă asumaţi România vorbind cu „la noi”, atunci când vorbiţi despre meleagurile natale. Face România parte din dvs., în ciuda faptului că aţi fost nevoită să părăsiţi ţara? Este mai mult decât o datorie?
E o întrebare interesantă. Eu sunt româncă oriunde aş fi, dar cred că trecutul de refugiat îţi oferă atât lucruri minunate, cât şi unele lucruri mai dificile. Eu, de exemplu, mă simt acasă în mai multe locuri, dar nu în totalitate, pentru mine să fiu acasă 100% este mai complicat, deoarece eu sunt produsul mai multor ţări, a mai multor culturi, a mai multor epoci, dar da, simt “la noi” atunci când sunt în România şi spun “la noi” atunci când vorbesc despre România. Sunt un hibrid, dacă vreţi.
Foto: Raul Ştef
Citind amănunte despre viaţa dvs. mi-am dat seama că mereu vi s-a părut important să vă pierdeţi în mulţime, din punctul de vedere al rangului, dar să străluciţi din punct de vedere profesional şi uman. E mai important „să faci” sau „să fii”?
Eu cred că întotdeauna e mai important să faci. Să fii mi se pare o stare puţin inertă, dar e adevărat că e şi o chestie de ce anume e potrivit în contextul respectiv. Când eram tânără, într-o Americă tânără a anilor `50-`60, istoria complicată a Europei de Est nu prezenta prea mult interes. Nu am prea vorbit despre asta până am împlinit 50 de ani, cred. Cei care ştiau, ştiau, dar eu nu vorbeam despre asta, nu era cazul ca eu să explic. Mai târziu, în anii `80, când am revenit în Europa, lumea aici recunoaştea numele, recunoaştea rangul şi atunci lucrurile au evoluat normal. Eu nu o să mă prezint niciodată ca fiind prinţesă, cine ştie e bine, cine nu ştie, nu cred că e rolul meu să le explic. Dar nu aş vrea să fiu definită prin faptul că, incidental, sunt prinţesă. Prefer să mă remarc prin acţiuni, prin rezultate, prin ce am dovedit, mi se pare că în viaţă sperăm cu toţii să avem un rost şi un scop.
Foto: Oltin Dogaru (Harper’s Bazaar) – Arhiva personală Marina Sturdza
Aţi fugit de etichete, aţi avut grijă să faceţi distincţie foarte clară între viaţa personală şi cea profesională, mai ales când era vorba de cei din jur, se datorează această atitudine educaţiei, modestiei şi rigorii cu care aţi fost crescută?
Câte puţin din fiecare, probabil, dar cred că e vorba de ceva mai simplu, şi anume de o oarecare discreţie, care începe cu o bună creştere. Trebuie să faci oamenii să se simtă confortabil în jurul tău, să nu le impui ceva anume. Poate o să râdeţi, dar mie îmi e mereu teamă să nu dezamăgesc oamenii, deci probabil că de acolo vine grija aceasta.
Foto: Raul Ştef
Experienţa de viaţă, destinul spectaculos şi felul în care aţi acceptat provocările fac ca experienţa dvs. să fie foarte preţioasă pentru noi. Simţiţi că aveţi responsabilitatea de a transmite mai departe ceea ce aţi învăţat sau e vorba de imposibilitatea de a sta deoparte, de dorinţa de a schimba lumea pur şi simplu?
Cel mai interesant este atunci când învăţăm. Eu mi-am schimbat deseori jobul sau meseria când aveam impresia că nu mai aveam ce învăţa, dar înveţi din foarte multe locuri şi mai cu seamă din dialog. Eu învăţ foarte multe lucruri călătorind, vorbind cu oameni foarte diferiţi, aflaţi în diverse situaţii, în ţări diferite. Aşa că da, am întotdeauna poftă să am un dialog, să împart ce ştiu eu, dar în acelaşi timp să învăţ şi ce ştie celălalt. În România, şi nu numai în România, ci în toate ţările din Europa de Est, tinerii sunt interesaţi şi deschişi, dispuşi să înveţe şi curioşi, astfel încât pentru mine e o mare bucurie să am un schimb de idei cu ei.
Sărăcia primilor ani ai exilului v-a marcat sau v-a ambiţionat? S-a creat o prăpastie între titlul moştenit şi situaţia pe care o trăiaţi în realitate, a făcut acestă disonanţă ca ambiţia dvs. să se amplifice?
Nu ştiu, această dualitate a existat mereu în viaţa mea şi ăsta e un exemplu destul de bun. Doar că noi nu eram singurii refugiaţi. În mod ciudat, în Canada ajunseseră ce mai rămăsese din mai multe familii nobile şi eram cu toţii foarte săraci deci situaţia nu era aşa de diferită pentru noi. Eu cred că era mult mai greu pentru părinţii mei care apucaseră anii de glorie, eu eram foarte mică. Apoi am mers la o şcoală privată unde purtam uniformă, ceea ce mi se pare un lucru foarte bun, pentru că egaliza puţin discrepanţele, dar într-adevăr era o diferenţă între pretenţiile pe care le aveau părinţii mei de la mine şi posibilităţile noastre de la vremea aceea. În schimb, lucrul acesta mi-a şi oferit ceva foarte bun, şi anume o foarte mare adaptabilitate: am fost şi foarte săracă, nu pot să spun că am fost vreodată foarte bogată, dar am fost mai puţin săracă şi nu se schimbă mare lucru, am aceiaşi prieteni. Când eram foarte săracă mâncam spaghetti, când aveam ceva mai mulţi bani beam un vin mai bun, dar altfel nu se schimba mare lucru.
Studenta de la Belle Arte, Marina Sturdza, era interesată de modă sau încă nu devenise o preocupare?
Cred că am avut întotdeauna gust, asta trebuie să spun. În perioada aceea nu eram foarte preocupată de modă per se, ci mai degrabă de design, de arhitectură, de arta pură. Eu am crescut foarte mult cu o mătuşă care are un gust excepţional şi cred că ea mi-a format foarte mult gusturile. Tangenţa mea cu moda a fost uşor accidentală, fiindcă eu am început ca şi critic de artă, de design şi de arhitectură, şi ulterior am început să includ moda.
Aşadar, bunul gust se moşteneşte sau se educă?
Ambele. E o combinaţie, cred. Bunul gust se educă, dar copilul învaţă şi din ceea ce vede în jurul său. Eu lucrez foarte mult cu copii, în tot felul de situaţii, iar copiii sunt ca nişte bureţi, absorb orice informaţie cu foarte mare uşurinţă. Gustul corect se poate învăţa, originalitatea însă, mai greu.
Moda ca fenomen social are impact asupra mentalităţilor? Este moda un fel de buzdugan pe care-l aruncă „vremurile noi” pentru a-şi anunţa venirea?
Cred că moda este o reflexie a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă încerci să observi lucrurile dintr-o perspectivă sociologică, vei observa unele paralele în timp de război, în timp de foarte mare nesiguranţă, observi că se dublează anumite carcteristici, sunt lucruri interesante în care poţi citi ce se întâmplă din punct de vedere istoric. Dar e ceva mai complicat, deoarece, mai cu seamă în vremurile noastre, moda e foarte influenţată de filme, de muzică, de expoziţii mari. La început, când mergeam să vizionez colecţii mă miram că totul e verde la New York şi, de asemenea, la Milano, cum s-au organizat aşa? Contează foarte mult materialele, iar creatorii lor sunt de obicei inspiraţi de diverşi factori, de evenimente, de expoziţii, de filme. De fapt, totul este planificat în avans, cineva a decis deja ce o să fie trendy. Majoritatea designerilor cu care am lucrat propun, de fapt, o panoplie de idei, e ca un laborator pe care ei îl aduc pe catwalk, şi apoi depinde şi de ce cumpără prăvăliile, care o să fie trendurile, însă designerii exagerează uneori în încercarea de a-şi impune punctul de vedere.
Simţiţi că jurnalismul de lifestyle a devenit mai puţin important sau că, dimpotrivă, a devenit prea important?
Cred că în toate trebuie să căutam un fel de echilibru. Şi jurnalismul de lifestyle îşi are rolul său, fiindcă aşa trăim noi: ne inspirăm din ce vedem şi din ce auzim, dar e un pic excesiv, economia ar trebui să aibă o pondere mai mare. Astăzi, ziarele fac mai mult jurnalism de lifestyle fiindcă în momentul de faţă ai nevoie de publicitate şi se cumpără mai multă publicitate în domeniul lifestyle-ului decât în cel al economiei. Este o reflectare a timpurilor pe care le trăim. Câteodată îmi pare rău pentru că este un pic prea superficial.
Simţul estetic educat în Şcoala de Arte, simţul critic exersat în jurnalism, pasiunea pentru proporţii bine definite stimulată atât de arhitectură, cât şi de modă vă fac să priviţi altfel lumea din jur, oamenii, locurile?
N-am decât perspectiva mea, aşa că nu ştiu dacă ea este mai indulgentă sau mai critică decât a altora. Cred că ochiul meu este mai degrabă mai indulgent pentru că văd detalii care mă pot inspira să fac altceva. Am prieteni, designeri de interior, care, uneori, se uită la ceva făcut de mine şi spun „ah, eu nu m-aş fi gândit să fac aşa ceva”. La mine cred că e vorba despre curiozitatea de a găsi mereu soluţii noi. Le caut în orice şi îmi place să cred că le şi găsesc câteodată.
Foto: Raul Ştef
Aţi declarat că nu vă pasă dacă purtaţi aceleaşi lucruri de mai multe ori. Conteză ce porţi sau cum porţi?
Întotdeauna cum porţi. Mie, dacă-mi place ceva şi cred că mă avantajează, îl port ani de zile. Şi apoi, fiindcă îmi petrec viaţa în valize, mi-am făcut un fel de… uniformă de drumuri. Îmi place să amestec lucrurile, pot purta aceeaşi fustă, dar în manieră diferită. Niciodată nu am simţit nevoia de ceva nou în permanenţă.
Există o culoare care vă face să vă simţiţi în largul dvs.?
Mai multe. Îmi place foarte mult bleumarinul, dacă mă uit bine sunt îmbrăcată din cap până în picioare în bleumarin. Apoi albul. Şi negrul îmi place foarte mult.
Îi simţiţi pe cei din jur intimidaţi de rangul sau rafinamentul dvs.?
Poate pe cei care îşi fac o idee în avans, dar când mă cunosc nu cred că intimidez pe nimeni. Unii oameni atribuie lucruri fără să ştie. Sunt sigură că există persoane care, în clipa în care mă văd, îşi fac multe iluzii despre viaţa mea, însă celor care mă cunosc chiar cred că le face plăcere. Am o prietenă pe al cărei fiu l-am cunoscut când avea vreo 9 ani. I se spusese că vine o prinţesă în vizită, iar în clipa în care m-a vazut „i-a căzut faţa”, că n-aveam nici tiară, nici rochie de seară… se aştepta probabil la ceva din basme. Aşa că, data următoare când ne-am întâlnit, am avut grjă să-mi pun multe bijuterii ca să nu-l mai dezamăgesc.
Toţi avem nevoie de puţin ajutor atunci când vorbim în public. Care e „suportul” dvs. exterior care vă dă încredere sau care vă ajută să vă relaxaţi?
Să fiu bine pregătită, asta în primul rând. Dacă n-am avut suficient timp să mă pregătesc, atunci sunt emoţionată. Chiar dacă am sute de speech-uri la activ, se întâmplă uneori să am emoţii, fără un motiv neapărat, fără legătură cu numărul oamenilor din sală, pot fi 50 de oameni sau 1000, dar odată ce încep, sunt bine. Apoi, eu nu îmi scriu discursurile, îmi notez doar punctele pe care trebuie să le ating. Dacă îţi scrii discursul ai tendinţa să îl citeşti, ori el trebuie vorbit, nu citit.
Care este perioada din viaţa dvs. despre care aţi spune că are „glam”, dar nu în sensul „fashionist” al cuvântului?
Probabil că aceea în care am fost redactor-şef la mai multe reviste şi descopeream viaţa în lumea modei la un nivel foarte rafinat. Primele defilé-uri cu Lagerfeld şi cu alţi mari designeri. Prima dată e ca un spectcol. După ce le-ai vazut 15 ani nu mai ai atâtea de învăţat. Eram şi la o vârstă foarte receptivă. Mie mi-ar fi greu să aleg o perioadă anume, drept să vă spun la vârsta mea sunt foarte mulţumită şi nu m-aş întoarce înapoi.
Dacă aţi putea să alegeţi un moment, în timp, la care să vă puteţi întoarce, care ar fi acela?
Ar fi mai multe momente, dar nu ar fi pentru că a fost o apoteoză a ceva, ar fi cu gândul că poate aş putea să le fac mai bine. Ăsta ar fi fost sigurul motiv pentru care m-aş întoarce în timp.
*
Interviul nostru se termină aici, dar dialogul dvs. cu prinţesa Marina Sturdza poate continua live la evenimentul „Aniversăm 1 an de 11even”. Mai mult, prin amabilitatea organizatorilor, puteţi intra în posesia unei invitaţii de două persoane, dacă trimiteţi un mail fie pe adresa redactia@revistabulevard.ro, fie la bilete@11even.ro.
Mulţumim domnului Ovidiu Neamţu (11even) pentru sprijinul acordat şi pentru că ne-a oferit exclusivitatea de a dialoga cu una dintre puţinele doamne adevărate pe care le-am întâlnit până acum.
Sursa foto: Arhiva personală Marina Sturdza
Interviu realizat de Simona Iclozan, Adela Sabou, Cecilia Măruţă.
