„Russians love their children too” spune Sting într-un cântec dedicat Războiului Rece, o perioadă sumbră a istoriei omenirii și mult mai periculoasă pentru pacea mondială decât ne amintim noi acum. Are dreptate. Oamenii nu sunt pur și simplu răi sau pur și simplu buni. Oamenii sunt diferența dintre suma faptelor lor bune și suma faptelor lor rele, dacă mi-e permisă această mică jonglerie logico-matematică. Îmi place să cred că avem în mod natural înclinația spre facerea de bine, de fapt, această speranță a mea îmi dă puterea de a trece peste zilele proaste (da, am și eu zile în care mi se pare că toată lumea îmi vrea pielea și că Marele Univers complotează pentru distrugerea bunei mele dispoziții). În zilele de felul ăsta (chiar azi e una din acele zile), îmi spun că nu-i bai, cineva va face un lucru bun pentru altcineva, fără alt interes decât acela de a fi de folos. În scurtă vreme, gândul mi se confirmă, zâmbetul îmi revine pe buze. Nu simt nevoia să mi se facă un bine, mi-e destulă prezența binelui în orice formă și cu orice țintă, pentru a mă lumina la față. E destul să aud expresia „cu ce vă pot ajuta?” când trec pe lângă un stand cu fructe în fața căruia așteaptă cineva, e destul să văd o mână care întinde cuiva o floare, e destul să văd un bătrân sprijinindu-se de brațul unui tânăr, e destul să văd că omul care împinge un cărucior de trei ori mai greu decât el, primește o cafea „to go” de la vânzătorul de cafele „to go”.
Când facerea de bine trece dincolo de simplele acte de bunătate umană întâmplătoare și se îndreaptă spre câte o cauză (vezi cazul Melissei pe care l-am prezentat pe larg zilele acestea și pentru care s-au mobilizat foarte repede și foarte bine o mulțime de oameni frumoși), solidarizând niște indivizi care altminteri sunt doar străini unii pentru ceilalți, eu sunt de-a dreptul copleșit. Mă emoționez și mă înduioșez, iar zilele-mi devin indisputabil mai bune. Eu devin mai bun, mai senin și mai dispus să mă aplec spre problemele altora, fie ei niște străini pe care nu i-am mai văzut și pe care, cel mai probabil, nu-i voi mai vedea vreodată. Așa că, dragii mei făcători de bine, vă sunt recunoscător și vă mulțumesc pentru că datorită bunătății voastre, talerul cu fapte bune al balanței mele e mai greu decât talerul cu fapte rele. Să fiți buni și să credeți în minuni.
Foto: Adi Hădean
