Şi oamenii mari pot fi inocenţi

E dimineață și de câteva zile îmi storc imaginația să scoată ceva fără clișee. Ceva frumos. Natural. Am dat un search pe internet și după cum bine mă așteptam, am dat de poze cu copii. Mai mari, mai mici, cu ochi albaștri, cu pantofii mamei, cu zâmbet, cu lacrimi. Prima impresie a fost, normal, de „oh, ce scumpi sunt”. Dar apoi un soi de tristețe mi-a cuprins mintea… unde am pierdut inocența în drumul lung al vieții de „om mare”?

diana mateiu 2

Cineva mi-a spus că n-am pierdut-o, că de fapt s-a transformat în altceva. Așa cum ne maturizăm în alte privințe, așa e și cu inocența. Nu știu ce să spun, probabil are o oarecare dreptate. Viața asta de om mare te face uneori să iei decizii nu prea raționale. Suntem absorbiți de activități care să demonstreze cine suntem sau ce avem, însă la o privire mai adâncă vedem că nu suntem decât niște ființe îngropate în lucruri, care de fapt nu știu să trăiască.

Iubesc pofta de viață a copiilor. Iubesc puterea lor de a ierta. Sinceritatea lor atunci când îți spun „ce urât îți stă părul”. Nu te poți supăra, și chiar dacă o faci, naivitatea lor te face să zâmbești și atunci renunți.

Să îți ceri iertare când greșești, să ajuți o bătrânică să care o plasă prea grea pentru ea, să ajuți chiar și atunci când nu ai nimic de câștigat, să oferi locul tău în troleu, să asculți, nu doar să vorbești, să nu crezi că ești înțelepciunea întruchipată, să zâmbești sincer. Cam așa arată pentru mine inocența de om mare. Nu e filozofică situația. E simplă și poate fi mai des întâlnită dacă știm să ne hrănim cu frumos în fiecare zi, cu fiecare dimineață pe care o avem.

Până la urmă clișeicul „să fim ca niște copii” nu e chiar așa de banal, dacă ne dăm seama ce înseamnă asta. Și să fim sinceri, tânjim să fim iar copii. Așa că, inocența este un început bun. Calătorie plăcută!

Diana Mateiu
Diana Mateiu

Psiholog şi Psihoterapeut - www.dianamateiu.ro - Îl citesc cu plăcere pe Yalom lângă o cafea mare dar nu refuz niciodată o plimbare în parc după o ploaie de vară.