Arta de a scrie cu sufletul şi de a transmite emoţie prin intermediul cuvintelor, aşa l-aş descrie pe Octavian Hoandră. Prozator, jurnalist, editorialist şi, de curând, poet, Octavian Hoandră este un autor care „spune lucrurilor pe nume, cu competenţă şi responsabilitate, incomod adeseori, cinstit şi tranşant întotdeauna.” (Vladimir Tismăneanu)
Care este cel mai important lucru pe care ar trebui să-l ştim despre tine?
Nici nu ştiu cât şi cum se poate şti, în general despre un om; oamenii cu care mă văd (întâmplător sau programat), ştiu, de obicei atât cât pot eu să-i las să ştie despre mine. În general nu obişnuiesc să arăt mai mult decât e necesar. Sunt, cumva asocial: detest să „ies”, să stau în locuri aglomerate. Senzaţia de lipsă de aer, de plasă de cuvinte care se încrucişează, peste o masă de restaurant, de conversaţii inutile şi falsă bucurie-fericire afişată invariabil pe feţele celorlalţi mă întristează. Spun deci, aşa: trebuie să se ştie despre mine că sunt un om în mers… Cu sensibilităţi poate mai accentuate, cu mofturi, cu mici satisfacţii, cu povara propriei vieţi şi a propriei ratări pe umeri. Cu umor şi, poate, cu o picătură de talent, în câteva direcţii… Dar nu e sigur. Eu am mari dubii în legătură cu asta… Un caz tipic de om „fără însuşiri”, aşa că acela din romanul lui Robert Musil…
Cum a început relaţia ta cu „poezia”?
Poezia… Nici nu ştiu dacă ceea ce scriu eu e poezie. Dar, în sfârşit: poezia, la mine e, de fapt, curajul de a scrie adevărul despre ceea ce am trăit, despre ceea ce trăiesc. Poate că e o modalitate de a-mi dovedi că trăiesc cu adevărat, doar în dimensiunea în care scriu. De cele mai multe ori scriu despre lucrurile care mi se întâmplă, cu curajul asumării fiecărui sentiment. Ceea ce trăiesc eu în mod public este de fapt masca sub care pot să rezist încă o zi pe pământ. Adevărata mea viaţă se întâmplă exact aşa cum o descriu în ceea ce dumneavoastră numiţi poezia mea.
Pasiune sau pragmatism în viaţa de zi cu zi?
Nici una, nici alta. Fiecare zi mi se imaginează ca o nouă dovadă despre faptul că nu merită să crezi decât în ceea ce simţi tu, chiar dacă ţi se demonstrează că ai greşit… că e pierdere de vreme să crezi, programatic în ceea ce îţi imaginezi, sau în ceea ce ţi-ai dori să fie posibil. Cu alte cuvinte, în viaţa de fiecare zi mă conving, moment după moment consumat, că sunt, în Lume, puţine lucruri în care să crezi. Că visele sunt doar vise. Te scot din timp dacă ai proasta inspiraţie să crezi în ele. Când revii, îţi dai seama că în viaţa ta a rămas un gol pe care niciodată nu vei putea să-l umpli…
Dacă ai putea călători în timp, unde ai vrea să mergi, în viitor sau în trecut?
Aş vrea să stau pe loc. Nu mă tentează, aşa cum văd că se întâmplă, de obicei, trecutul. Nici măcar trecutul ca întoarcere în timp, la vârsta tinereţii… Îmi place vârsta pe care o am. Mă simt bine în mijlocul acumulărilor mele de până acum şi mă bucură că pot vedea totul cu ochii experienţei. Mă bucur să pot vedea în ceilalţi (în cei puţini care merită atenţie!) lucruri pe care puţini le văd. Dacă m-aş întâlni cu Dumnezeu la un colţ de stradă şi m-ar întreba ce îmi doresc, acest ceva ar fi să rămân exact aşa cum sunt la vârsta pe care o am, şi să mă lase să pot dărui ceea ce am adunat în mine până acum…
Cum vezi Clujul de azi?
Un oraş frumos, liniştit, cu oameni frumoşi, originali, cu tabieturi, un loc unde poţi să trăieşti cu adevărat, nu doar să locuieşti. Un loc pe care nu l-aş compara cu nici un altul din lume.
Nu există termeni pentru o comparaţie de felul acesta. Iubesc câteva oraşe, pe care le-am luat în sufletul meu: Havana, Roma, Salzburg… Dar deşi le iubesc, n-aş putea trăi niciodată în alt oraş, şi, mai mult, în altă limbă… Cred că oamenii sensibili, (sau, mai bine: cu un anume gen de sensibilitate – ca să nu supărăm pe nimeni!), care au conştiinţa propriului suflet, nu pot trăi fără rădăcinile lor din pământ. Citesc acum o carte extraordinară „O viaţă într-o altă limbă” scrisă de o femeie excepţională şi în aceeaşi măsură sensibilă, Eva Hoffman. O carte profundă, care descrie perfect alienarea, care se naşte încet-încet în fiinţa umană, atunci când omul îşi pierde rădăcinile. Cartea e povestea vieţii tinerei Eva Hoffman, născută în Est, la Cracovia şi care imigrează în Canada şi apoi în America, unde după o carieră prestigioasă ca profesor în câteva universităţi americane, este editor şi publicist la „Politics Today” şi „New York Times”. Viaţa ei, privită la suprafaţă pare o împlinire, însă spre sfârşitul cărţii autoarea ne spune că, în fapt, se simte cuprinsă de anomie, singurătate şi reprimare afectivă. De lipsa acelui pământ de acasă, de imposibilitatea de a trăi în altă limbă, imposibilitate care îi usucă rădăcinile… Clujul, deci, e pentru mine pământul bun al rădăcinilor mele… E frumoasă limba în care îmi place şi am ales să trăiesc.
Faci parte dintre puţinii bărbaţi bine îmbrăcaţi din Cluj. Te ajută cineva în acest sens?
Nici vorbă. Dintotdeauna îmi cumpăr singur haine. Am mare noroc să mă bucur de prietenia Adinei Buzatu, de la care cumpăr destul de des haine. Port şi cumpăr, în general hainele în care „simt” că aş putea fi eu însumi. Să mă simt bine „cu mine”…
3 piese vestimentare care nu ar trebui să lipsească din garderoba unui bărbat.
O bijuterie de calitate, (poate fi şi un ceas), un parfum „Pure distance” (sau oricare altul creat de Roja Dove ori Roberto de Curtis), deşi aş putea spune, în general, haine de calitate şi asta ar însemna (aproape) totul…
Bunul gust se dobândeşte sau se moşteneşte?
Cred că bunul gust conţine o parte de talent şi una de educaţie, de cultură. Talentul se moşteneşte, se zice. Probabil că este aşa. Dar bunul gust înseamnă o cultură umanistă solidă, bine făcută. Nu există bun gust în afara culturii. Şi a face dragoste este tot o chestie care ţine de cultură…
Care sunt sfaturile tale pentru bărbatul secolului 21?
Să înveţe să se privească şi să se analizeze în oglindă, în „oglinda” aceea care apare în faţa ochilor, înainte de a adormi, când închizi ochii şi câteva minute eşti doar tu, cu tine… Să nu creadă în vise. Să fie atent cu investiţiile sufleteşti… Să citească. Mult. Să se reinventeze după orice experienţă. Dacă poate…
Care trasătură de caracter îi este indispensabilă femeii?
Cred că asumarea propriilor sentimente. Curajul de a asuma. Un lucru rarissim. Din păcate… Fără această asumare, o femeie e doar o umbră. Frumoasă, poate, inteligentă, cu foarte multe (alte) calităţi. Însă o umbră…
Ce proiecte ai în prezent?
Proiecte… Urăsc termenul asta. Nu cred în proiecte, aşa cum nu mai cred nici în vise. Trăiesc, atât. Şi mărturisesc, aşa cum spunea Pablo Neruda, că am trăit. În rest, totul e „vânare de vânt”, aşa cum spune Eclesiastul. Şi Bob Dylan.
Eşti mulţumit de ceea ce ai reuşit să realizezi?
Nu ştiu dacă am făcut, cu adevărat, ceva demn de remarcat. Am făcut şi eu, ce am putut… În lucrurile importante (cele ale sufletului) pe care am mizat, trebuie să recunosc: am mizat greşit. Spun asta fără ură, fără patimă. Poate doar cu un regret mărturisit, iată… Când am văzut întrebarea aceasta gândul mi-a zburat instantaneu la titlul cărţii lui Valentin Rasputin: „Trăieşte şi ia aminte…” Oare de ce? Dar nu sunt „dez-amăgit”. Încă îmi place să mă cred „amăgit”!
Cum ai descrie Revista Bulevard?
E o revistă serioasă. Cu acea „seria” de o altă tonalitate, aşa ca în muzica clasică… M-am bucurat că o să apară în Cluj, şi mi s-a părut că era nevoie de o astfel de „voce” în oraş. Cred că în timp se va demonstra că va intra în conştiinţa publică.
