Aveam șaptesprezece ani și visam să devin următorul semizeu al radioului. N-am devenit. În schimb, în cei treisprezece ani petrecuți în spatele microfonului am învățat multe lecții despre mine, despre viață, despre prietenie. Una dintre primele lecții, nu cea mai importantă dar definitorie pentru parcursul meu ulterior, a fost aceasta: să nu rămâi „pe blanc”, adică să nu lași pauză între melodii și să nu vorbești fără fundal sonor (lipsa sunetului în radio se cheamă „blanc”, adică „alb”, termenul vine din limba franceză și reprezintă sperietoarea dj-ului de radio comercial, sau cel puțin așa era în anii ’90).
Albul e bun, e fundalul perfect, e terenul de joacă preferat de creatori, e promisiunea că în locul său va fi ceva, atâta timp cât vrei să așezi acolo ceva-ul acela. Albul e rău doar dacă nu-l umpli (imaginați-vă o cameră albă în care nu există mobilier, linii pe care să le urmărească privirea, obiecte de decor, ferestre care să ducă spre lume, imaginați-vă apoi că trebuie să locuiți în camera aceea un an din viața voastră, imaginați-vă că trebuie să scrieți apoi experiențele din acea cameră). Albul de la radio e aliatul dj-ului dacă e umplut cu muzică și cu voce, cu tonuri și armonie. Albul camerei, la fel. Albul vieții – există și așa ceva – e de-a dreptul devastator pentru suflet dacă nu e umplut cu oameni dragi, iubire, tristeți și amăgiri, victorii ori înfrângeri. Sigur, pare mai frumos să ai în viață doar iubire, să nu-ți înșele nimeni așteptările, să nu cunoști boala și bătrânețea, să ai pielea mereu întinsă și elastică, să câștigi doar tu la șah și să alergi suta de metri în 5,5 secunde. Adevărul e că iubirea e apreciată doar dacă-i cunoscută lipsa ei, că sănătatea e mai prețuită imediat după ce ai avut febră și că înțelepciunea bătrâneții compensează pentru pierderea elasticității pielii. Avem nevoie de toate astea pentru a fi oameni vii și pentru a simți viața din noi. Trebuie doar să avem grijă să nu rămânem „pe blanc”.
