Istoria vieții mele e plină de moși (ocazional, de babe sau iepuri) care dau cadouri. Unii le pun în cizme, alții sub brad. Unii răstoarnă oala cu vin fiert pe care tata a scos-o puțin pe terasă, să se răcească ușor.
Adevărul e că am încetat să cred în ei cu mult timp în urmă. În cadouri n-am prea crezut niciodată. Nu-mi prea place cuvântul „cadou”. Sună a promoție prost făcută. Cumperi o pastă de dinți, primești cadou o periuță cu perie pentru limbă. Te-ai purtat frumos cu mine, primești un cadou. Îmi dai un cadou, primești un cadou. Nu am la suflet termenul.
Cred în schimb în daruri. În transferul de energie pozitivă de la cel care are mai mult la cel care are mai puțin și invers. E uimitor cum mi se arată de multe ori că acela care deține mai puțin, are uneori mai mult, și e bucuros să dea din mai multul său. Trebuie doar să deschizi calea. Pentru a explica mai bine ce tocmai am spus, vă voi spune o mică poveste despre ziua de Sfântul Nicolae care tocmai a trecut.
Am început ziua într-o vrie teribilă, cu trei deadline-uri pe cap, cu două locuri importante de vizitat, cu doi căței de hrănit și băgat în seamă, cu socoteli de încheiat încă de acum două zile și cu o tonă de cumpărături de făcut. La ora 10 eram în bullet time, ca-n Matrix. Alergam în melasă și mi se părea că nu mai ajung nicăieri. La ora 12 eram în primul loc în care promisesem să merg, un loc cu fetițe frumoase, harnice și destul de norocoase încât să fi găsit oameni care să se ocupe de ele și de viitorul lor. Le promisesem că vin să gătesc împreună cu ele, lucru pe care l-am și făcut.
Nu știu cât le-a plăcut lor, n-am cum să măsor asta, știu doar că n-aș mai fi plecat de acolo. Lumina din ochii lor, bucuria cu care au participat la înfăptuirea propriului prânz, m-au vrăjit și m-au încărcat pentru tot restul zilei. Atunci am înțeles cu adevărat și pentru prima dată-n viața mea, cât e de important să dai de la tine, mai ales când trebuie să faci un efort pentru asta. Am înțeles că la finalul actului pe care-l numim „a dărui” există o răsplată inevitabilă, generoasă, uneori copleșitoare. Cred că despre asta-i vorba de fapt în toată luna Decembrie, numită „a cadourilor” de către prietenii din marketing. Îi înțeleg și pe ei, trebuie să facă o pâine și, eventual, s-o vândă. În fond, cadourile implică un act de comerț. Darurile nu.
Hai să facem din Decembrie o lună a darurilor. Ar putea fi un început bun pentru anul care vine.
