1. Ea. Inteligentă, carieristă, frumoasă, îl iubea nebuneşte. Nu mai era trasă ca prin inel ca acum 6 ani când s-au căsătorit, însă avea farmecul ei. Îl cocoloşea, îl suna de câteva ori pe zi şi încă îi spunea alintat: Puiule… Depindea emoţional de el mai mult decât şi-ar fi imaginat vreodată. Ziua în care a aflat că EL, frumosul, deşteptul şi prea-iubitul era îndrăgostit până peste cap de o blondă tânără şi senzuală, a nimicit-o. S-au dărâmat în ea toate treptele pe care stătea cocoţat sufletul ei aruncat acum într-o prăpastie dureros de întunecată. S-a luptat pentru el. Deşi erau nopţi în care îl nimicea cu vorbe pline de durere în gând, îi aducea zilnic dovezi de iubire căci deh, nu alegem de cine ne îndrăgostim, însă alegem întotdeauna lângă cine vrem să rămânem, iar ea îl voia în continuare al ei, doar al ei. Cumva a crezut că a câştigat lupta. Şi într-un fel aşa era, însă nu câştigase tot războiul. Povestea s-a repetat doi ani mai târziu când El, frumosul, deşteptul şi prea-iubitul s-a îndrăgostit din nou… Antenele ei ascuţite au înregistrat semnale de alarmă ce s-au dovedit a fi îndreptăţite. A vrut să ştie mai mult şi a aflat: şi de brună şi de blondă şi de roşcată şi de colegă şi de toată armata de individe ce au ”atentat” la fericirea ei. I-a spus adio la tribunal în timp ce peste sufletul ei s-a aşternut însingurarea şi tristeţea. Nu avea să ştie că avea să lupte cu singurătatea încă vreo 4 ani până când pe stradă urma să răsară din nou soarele.
Paşii ei se mai interesectează adesea cu ai lui. Uneori încă participă la ceva evenimente la invitaţia unor prieteni comuni. El vine întotdeauna însoţit, ea nu. Uneori, ca într-un teatru al absurdului , ea şi cealaltă dialoghează dintr-o nevoie de firesc sau dintr-o nevoie de a arăta că nu le pasă de trecut.
Mă întreb, câte ”ELE” sau ”EI” ar putea face acest dialog al absurdului?
2. S-au cunoscut în liceu, dragoste mare. S-au căsătorit de timpuriu. EA isteaţă foc, frumuşică şi cu o mare dorinţa de a avea succes. EL, haios, glumeţ, descurcăreţ nevoie mare, uşor alunecos şi uneori în incapacitatea de a ţine ritmul cu acel ”Eu vreau” al ei… Indiferent unde mergeau, erau mereu împreună. Se alintau cu tot felul de diminutive, se drăgăleau, se dojeneau, dar întotdeauna se susţineau. Prietenii îi vedeau ca pe un întreg, veseli şi frumoşi. Şi-au dorit copii, însă nu a fost să fie, doctorii nu le-au dat prea multe şanse. Ea a vrut adopţie, el nu. Ceva s-a rupt în Ea la un moment dat. După 18 ani ”Împreună” şi ” Noi” s-a disipat brusc, fiecare regăsindu-şi alinarea în braţele altcuiva. Prietenii au aflat de divorţ şocaţi. Nu-i auziseră niciodată certându-se… Acum fiecare din ei are o nouă familie şi fiecare din ei are copii cu altcineva. Însă legătura lor nu s-a rupt în certuri, scandaluri şi ură – dimpotrivă. Se sună, se întâlnesc, fac afaceri împreună şi cumva în acest patrulater s-a instalat un soi de normalitate. Ultima oară la o chermeză, cealaltă a întrebat-o pe Ea dacă poate sta lângă ea – a venit un ”Da” firesc şi dialogul a continuat nestânjenit.
Mă întreb câte dintre cuplurile longevive se pot despărți elegant, fără cancan-uri și ba mai mult, pot întreține un dialog natural în noul patrulater creat? E asta o nouă normalitate?
3. El. Lovit subit de criza celor 40 de ani se îndrăgosteşte de o demoazelă. Îşi face precipitat bagajele şi pleacă de acasă şi lasă în uşa o soţie cu care a împărţit vreo 15 ani din viaţă şi un adolescent în stare de şoc. Simte că viaţa lui acum începe, că a fost prins într-o capcană atâţia ani.
Ea. Ştie că dintotdeuna el şi-a dorit să plece, dar niciodată nu şi-a dus planurile la bun sfârşit. De aceea nu-l lua niciodată în serios. Cumva erau o echipa funcţională, în care iubirea era o chestiune… din filmele siropoase. Şi totuşi, era un parteneriat logistic care funcţiona bine.
El vrea să uite şi să şteargă efectiv cu buretele ultimii 15 ani din viaţa lui, nu-i mai pasă de ce a fost – e preocupat doar de ce va fi. Ea îl iartă în sinea sa pentru toate mojiciile din ultimele luni şi cumva în adâncul sufletului său îl înţelege, nu-şi doreşte decât ca El să îşi sune din când în când copilul – şters şi el cu buretele din tabloul noii vieţi – căci nu se asorta cu peisajul.
Mă întreb câţi dintre noi am putea ierta pe cei ce în loc să protejeze sufletul propriului copil, îl aruncă neglijent la groapa uitării, ca pe un obiect de care te poţi debarasa? Căci dacă uneori calitatea de soţ sau soţie se asociază uneori cu un termen de expirare – rolul de mamă sau tată – NU.
Am citit azi undeva şi mi-a plăcut: ”Sufletul nu face riduri”. Aşa e – iubirea poate veni pe neaşteptate şi la 80 de ani nu numai la 20 de ani şi fericiţi sunt cei ce iubesc. Nimeni nu ştie ce termen de expirare stă scris pe sentimentul ce-i umple până la refuz inima, ne place să credem că el va dăinui veşnic . Dar când eticheta ţi se arată hâd şi scrie mare acolo ”Stop Joc” – cu câtă demnitate ştii să mergi înainte şi ce mai înseamnă azi ”Normal” în relaţia cu un fost sau o fostă?
