Se scoală zi de zi la ora 6 a.m. cu o precizie admirabilă. Uneori se foiește ore în șir în pat, chinuită de vreo durere sau vreun coșmar, ceasul nici nu mai trebuie să sune, ea e deja în picioare.
Se îmbracă, își bea cafeaua de dimineață cu același ritual pe care îl cunosc de zeci de ani. Mirosul cafelei pentru mine înseamnă și acum EA. Fie ploaie, fie ger, fie veselă sau tristă, fie sănătoasă sau cu vreo durere ascunsă – în fiecare zi, de 7 ani, la ora 7:30 dimineață îmi intră pe ușă și pleacă la ore târzii ale serii.
După zeci de ani de muncă – nu ușoară – acum are o misiune importantă: să își îngrijească nepoții așa cum știe ea mai bine. Lungi ore, cu bucurii, cu îngrijorări, cu stări de enervare, cu lipsă de răbdare atenuată uneori de ghidușia unuia din puști.
Nu are vise, nu are dorințe – cel mult legate de sănătatea ei și acelor din familie, nu are planuri mari de viitor – are doar azi și mici plăceri cu care își mai condimentează zilele. Nu a cerut niciodată prea mult de la viață și a înțeles că pentru tot ce vrea să obțină trebuie să muncească din greu. Munca i-a fost prietenul cel mai bun, încă de la 17 ani. Singurele ei satisfacții sunt legate de copii și nepoți – dacă lor le e bine, atunci și ei îi este bine. O viață dedicată altora și prea puțin sieși.
Uneori mă gândesc că nu există o monedă de schimb cu care să îi pot răscumpăra acest timp pe care îl petrece cu familia și nepoții, acest timp pe care cumva i-l fur, dar pe care ea mi-l dă cu multă generozitate. Excursia mea anuală, doar eu cu ea, sau concedii în locuri mai interesante nu pot recompensa în niciun caz această generozitate tacită de care eu profit la maximum. Îi spun ”Mulțumesc” poate prea puțin și o sărut mult mai rar decât ar merita. Dar o iubesc așa cum știu că și ea o face, deși ne-o spunem mult prea rar prin gesturi și fapte și mai puțin prin cuvinte.
Trecem grăbiți prin viață și uneori luăm ca pe un dat toată această mărinimie a părinților noștri sau a celor ce ne dau o mână de ajutor pentru ca noi să clădim castele durabile în misiunea noastră hai hui prin lume. Mă uit la EA și știu că ceasul a început deja numărătoarea inversă și aș vrea ca timpul să se oprească și să îmi pot impregna în minte toate gesturile ei zilnice de bunătate peste care am tendința să trec în goană – luându-le de prea multe ori ca pe o normalitate.
Am vrut să îmi încep seria articolelor din Revista Bulevard, cu EA, Mama mea – ca un umil gest de recunoștință pentru tot ceea ce face zilnic pentru mine. Iar dacă ai încă părinți ocrotitori pe acest pământ nu uita să le spui ”Mulțumesc” și ”Te iubesc” din când în când. Nu uita să dai acel telefon fără nici un motiv anume, doar ca să vezi ca ei sunt bine sau să mai stați puțin la taclale. Va veni o vreme când nu vom mai putea face asta iar numai cei ce știu cum e – ar ști să ne dea adevăratele sfaturi despre gratitudine și să ne corectăm până nu e prea târziu.
Vă urez tuturor un an de referință în viața voastră, plin de iubire și recunoștință! Vă urez să vă urmați cu pasiune și îndrăzneală visele și să nu încetați să sperați – într-o viață mai bună!
Sursă foto: arhiva personală Amalia Sterescu
