Trecuseră nişte ani de când mă apropiasem, pentru prima dată, de acea clădire splendidă cu vedere la Bulevard ce dispunea de o curte minunată cu pomi, verdeaţă şi bănci. Era o plăcere să stai acolo, mai ales în zilele de primăvară şi vară, aşteptând seminariile care ne erau planificate la cursurile principale. Edificiul în sine avea bibliotecă la etaj, iar pe ambele nivele câte un şir de camere, plasate una lângă alta, fiecare cu povestea ei. Studenţi fiind ne amuzam adesea pe seama acelor încăperi transfomate, de-a lungul timpului, în birouri sau în săli de curs. Înainte, ele serveau altor scopuri… sau cel puţin aşa relatau can-can-urile propovăduite de unii dintre colegii fascinaţi de latura picantă şi fierbinte a vieţii. Mai era cineva acolo, în acea clădire, care ne putea oferi detalii, însă niciunul din noi n-a avut curaj s-o abordeze pe bune.
Cei 91 de ani o prinseseră pe Doamna G. în acel apartament de la parter, din colţ, ce nu avea decât o cameră şi o bucătărie mică. Era o fire aspră, căreia nu îi plăcea să fie abordată de către nimeni, singura ei bijuterie de patrimoniu fiind faimosul televizor cu lămpi pe care îl luase, probabil, în anul în care Gheorghe Gheorghiu-Dej plecase la cele veşnice. Nici despre Doamna G. nu se putea spune mare lucru. Istoria ei era un mister pentru mulţi. Gurile rele afirmau că era ultima supravieţuitoare a unor vremuri de glorie pentru clădire, atunci când pereţii camerelor construite una după alta se cutremurau de râsete sau alte onomatopee tipice locului.
Când am intrat în câmpul muncii şi mi s-a repartizat un birou la etaj, eu şi Doamna G. am devenit vecini. N-am comunicat vreodată prea mult. Cei 91 de ani îi slăbiseră mult auzul, însă reuşea mereu să se ţină bine. Vorbea tare, iar ceea ce spunea şi se auzea până afară rămânea tot timpul de referinţă. Întruna din zile o vizitase o persoană necunoscută nouă, iar imperativul lansat cu vocea-i caracteristică a reuşit, iniţial, să ne lase fără replică pe toţi cei care s-a nimerit să trecem atunci pe lângă uşa ei: „Gicule, dacă nu te urci tu… mă urc eu!” Legenda merge mai departe?! – îngână cineva zâmbind ironic. Misterul din jurul ei s-a spulberat într-o seară târzie de Decembrie.
Portarul clădirii a venit grăbit în biroul meu cu următorul mesaj: „Domnu Aty, trebuie să intru urgent la Doamna G. dar nu am curaj. Femeia asta mă complexează, mă sperie, dar trebuie…!” Am făcut ochii mari. Într-un final, am reuşit să înţeleg că Doamna G. căzuse lângă pat şi stătea nemişcată, având uşa închisă pe dinăuntru. „Să spargi uşa poate fi infracţiune – îngână portarul – dar dacă o lăsăm acolo jos, îngheaţă până dimineaţă. Mai bine chemăm poliţia…” Am dat curs cererii, sunând la organele abilitate. La celălalt capăt al firului, cineva s-a recomandat ca fiind Căpitanul S.R. I-am relatat despre cazul Doamnei G., de 91 de ani, singură la domiciliu, care a căzut lângă pat şi are uşa închisă pe dinăuntru. „Trimit doi băieţi imediat la adresa indicată!” – m-a asigurat Căpitanul S.R. Întradevăr, echipajul de poliţie a sosit cât ai zice peşte. „Unde e tipa?!” – m-a abordat unul din ofiţeri zâmbind. Am făcut din nou ochi mari. „Păi tipa de 31 de ani… Dom’ Căpitan ne-a zis să mergem rapid…” – accentuă ofiţerul de poliţie. „Tipa” are 91 de ani – mi-am permis să zâmbesc eu de data aceasta. Feţele celor doi ofiţeri s-au întunecat instantaneu. Dezamăgire maximă! După o reflecţie de 15 minute au ajuns la concluzia „genială” că, pentru mai multă legalitate, trebuie chemaţi şi pompierii… Şi i-au chemat!
La 11 seara, la uşa Doamnei G., organele abilitate, trei pompieri cu o rangă şi un portar pregăteau intrarea în forţă. „Asta e un moment unic! E pentru istorie! Dacă voi povesti vreodată despre această intervenţie pentru salvarea Matroanei nu mă va crede nimeni. Can-Can veritabil!” – mi-am şoptit mie însumi. Şi „Matroana” a fost salvată. Aproape îngheţase acolo jos. Era doar o femeie simplă a cărei viaţă se contopea în bună măsură cu istoria acelei clădiri cu vedere frumoasă la Bulevard. Pe vremuri, ea condusese cantina Universităţii, iar după moartea soţului nu a mai vrut să părăsească acel locşor atât de plin de amintiri. Curtea, camerele unde locuiseră profesori sau cercetători împreună cu familiile lor o făceau să se gândească la vremurile speciale de odinioară când atmosfera era atât de cordială în acea curte. Ea rămăsese ultima… Ea şi timpul ei aparte conservat în suflet care aproape se topise ca o lumânare. „Am 91 de ani!” – îmi şopti ea zgribulită. „Mulţi înainte, dragă Doamnă!” – i-am răspuns, zâmbindu-i cu respect şi admiraţie sinceră. Restul e… Can-Can?!
Sursă foto: colourbox.com, inthekitchenne.com
