În vremea descreierată şi surescitată a copilăriei, bicicleta era un obiect posedat de mai toţi copiii, cel puţin de cei cu care îmi împărţeam pe atunci zilele de joacă. Odată îmblânzit, vehiculul cu două roţi, căci cel cu cercuri ajutătoare era so not cool, devenea un prieten de nădejde. Mulţumim celor care ne-au învăţat şmecheria, de regulă părinţii şi, da, ştim că am fost minţiţi în mod repetat, când spuneaţi că ne ţineţi de şa şi de fapt eram lăsaţi în derivă.
Pegasul verde mă aştepta în fiecare zi a vacanţei de vară şi pe lângă deplasarea în sine, participa supus la toate grozăviile rezultate din sinapse scurtcircuitate: competiţii de viteză, mers cu o mână, mers fără mâini, doi pe o bicicletă în cele mai nebănuite poziţii, suport de urcat în copac şi aşa mai departe. Anii au trecut cu o viteză nesimţită, bicicleta a dispărut şi nu prea mai ştiu ce s-a întâmplat…şi asta e o remarcă general valabilă.
Însă, bucurie mare, să tot fie vreo trei ani de când oraşul a început să se împânzească de biciclişti. Astfel mi-am adus aminte de prietena mea din copilărie şi am zis, hai, viitorul stă pe două roţi: mişcare, uşurinţă de deplasare, evitarea traficului, economie de combustibil, eco-friendly, aşadar super. Dar să ajungi dintr-un cartier mărginaş până în centru, poate fi chiar neplăcut. Pedalatul pe şosea e stresant, întrucât şoferii abia acum ce mai încep să se obişnuiască cu existenţa altor participanţi la trafic, cum ar fi biciclete, moto, scutere. Adesea eşti presat să mergi mult prea aproape de bordură şi chiar şi aşa, când trece o maşină mai mare sau mai în viteză, simţi cât de aproape ţi-a fost de cot. Să nu mai vorbim de gazele calde de eşapament, ce-ţi merg direct în plămâni.
După o încercare eşuată de a fi în rând cu traficul, am continuat deplasările pe trotuar. Aici câştigi confort psihic, dar pierzi timp prin ocolirea denivelărilor şi prin a căuta rampe de acces, ca să nu fii profund zgâlţâit atunci când trebuie să treci peste borduri de 15 cm. Eşti nevoit să te deplasezi mai încet, pentru a proteja pietonii, ştiind şi cât de neplăcută poate fi calitatea de pedestru, atunci când îţi trec mig-uri pe lângă fiinţă. Din agresatul de pe şosea, biciclistul se transformă în agresorul de pe trotuar.
Piste special amenajate sunt mult prea puţine şi nici alea nu sunt libere. Unii oameni, nişte oi bipede de altfel, sunt atraşi precum magnetul de cele două linii albe ce definesc pista. Merg fără abatere între ele, teleghidaţi şi bucuroşi că le arată cineva/ ceva calea. În zadar îi claxonezi, căci în ignoranţa lor nu concep că făptura lor ar putea fi una imperfectă. Unde nu sunt cetăţeni, hop, apare câte un bot de maşină în mijloc de pistă, aşa că oricum deplasarea e pe bază de slalom.
De curând, cu puţină ambiţie şi cu înţelegere din partea grupului, am reuşit să fac prima deplasare în afara oraşului. Când pedalezi într-un şir te simţi mai protejat, în special dacă nu eşti ultimul, iar ritmul impus de haită te motivează să storci ce ai mai bun în tine. După ce ieşi din isteria oraşului şi te acomodezi cu ceea ce înseamnă deplasarea pe o şosea naţională, călătoria devine plăcută. Comunicarea cu restul camarazilor e mai redusă în mers, însă există un fel de grijă instinctivă pentru starea de bine a fiecăruia, acest mod de funcţionare a grupului fiind într-adevăr reconfortant. În rest, tu, obiectul muncii, şoseaua, dealul, cerul şi soarele.
După o sesiune de pedalare prelungită începi să îţi dai seama de neajunsuri, ba că ai nevoie de un echipament care să îţi facă viaţa mai suportabilă, ba că o bicicletă mai uşoară nu ar strica, aşadar apar problemele…Unde sunt zilele liniştite, când frâna faţă/ spate a Pegasului meu erau considerate dotări suficiente cât să ai un zâmbet larg pe toată mutra?
Foto: Brînduşa Munteanu
