Am fost cu câțiva oameni dragi la concertul solistului Marc Aymon în penitenciar. O șansă unică. Muzica, generozitatea și deschiderea lui Marc au reușit să trezească zâmbete, aplauze și cântece șoptite. De ani buni, Pascal Praz ajută atât cât poate locul și oamenii de aici. Am văzut picturi și sculpturi făcute de grupurile de artiști din penitenciar, dar până acum, nu i-am cunoscut.
Scena Urbană 2013 – Scena Grădinii Botanice aduce în fața vizitatorilor, pe lângă spectacole, tururi ghidate și intervențiile de landart. Artistul francez Denis Tricot a pregătit sculpturi-carte pe care sunteți cu toții invitați să vă exprimați gânduri legate sau generate de grădină, spațiu public, comunitate… orice.
La evenimentele “Povești din grădină” am împărtășit amintiri similare legate de acest spațiu drag. Dar oare cei închiși, mulți pentru totdeauna, ce gânduri ar transmite pe o sculptură–carte? Dacă nu pot să fie acolo fizic, de ce n-ar putea fi prezenți cu inima și prin cuvinte așternute pe o bucată de lemn?
Până aici teorie. O fi posibil?
Nu m-am gândit vreodată că profesorii coordonatori ai celor din penitenciar sunt atât de deschiși și îi îndrăgesc; cred în ei atât de mult cum au demonstrat-o în întâlnirile mele cu ei. Îmi cer public scuze pentru faptul că nu am crezut în ei, așa cum cred acum.
Ne-am pregătit, am transportat planșele și am pornit cu artistul Denis Tricot și Bianca Mureșan, unul din artiștii peisagiști din grupul Scena Urbană, spre penitenciar. Ne-a așteptat un profesor tânăr, Alexandru Lucaciu, care ne-a întrebat cu emoție dacă am fi de acord să transformăm întâlnirea într-un workshop, să-și aducă unul din grupurile de deținuți interesați de artă, pictori cu lucrări apreciate. Sigur că am spus da în cor, dar în același timp în șoaptă. Mi-a fost teamă că n-am să pot vorbi așa cum o fac mereu, că am să-i enervez povestindu-le lucruri lipsite de importanță, atunci când nu-ți vezi copiii, grădina, mama, etc… Barierele au căzut când ne-am întâlnit. Rareori, în cei doi ani de când am înfiinţat și coordonez Scena Urbană împreună cu colegii mei, am avut discuții atât de profunde, legate de ceea ce facem.
Denis a început să fixeze niște planșe. Nu am dorit să realizeze o sculptură impresionantă, ci mai degrabă să înțeleagă cum lucrează, cum se adaptează spațiului etc.
“- Asta nu-i sculptură!”… aud în spatele meu. Am înghețat înainte să întreb de ce.
– Pentru că dispare, e efemeră… sculpturile sunt mereu acolo și la fel”… m-am dezghețat și am vorbit despre intervențiile efemere în spațiul public, despre cele care provoacă comunitatea să interacționeze cu ele și pot fi scrise, mutate, schimbate… asumate. I-am mai povestit și despre clipele din viața mea când nu mai puteam să îndrăgesc florile, pentru că dispăreau prea repede și mă durea asta.
– “Atunci, aceasta este o sculptură transparentă!” mi-a răspuns zâmbind.
Ce a scris acest artist pe sculptura-carte vă întrebați cu siguranță. A scris: “Viața este ca o floare”. Au scris cu toții un gând, au desenat, au mutat sculpturile, au făcut arce cu noduri cabestan și chaise, și-au întrebat profesorul de ce învață așa ceva.
Li s-a răspuns prietenește și cu drag de către coordonatorul lor, că lecția cea mai importantă este că fiecare poate descoperi în el un mod propriu de exprimare artistică, modul care-i oferă toată libertatea necesară.
”Ai uitat că noi nu suntem liberi?”
-Nu, voi ați uitat că libertatea pe care o căutam cu toții este în interior!
Vom aduce în Grădina Botanică sculptura cu gândurile și mesajele lor. Le vom duce în schimb sculptura scrisă de copii.
“Copii” este cuvântul la care marea majoritate dintre ei nu mai puteau să te privească în ochi, cuvântul care i-a făcut pe câțiva să lăcrimeze. N-am vorbit despre asta; am înțeles doar că există o șansă.
Am vorbit, am râs, ne-am bucurat de amintiri comune și am apreciat picturile și cuvintele scrise de ei. Am uitat ceea ce au făcut și m-am bucurat să descopăr puțin din ceea ce sunt. Poate că aceasta este o șansă pentru unii dintre ei. Nu știu și nu sunt în măsură să judec și nici nu am puterea să analizez mai profund. Pentru mine, sunt artiști și oameni pe care i-am cunoscut într-un loc, devenit în două ore primitor. Am găsit puterea să le ofer această șansa și cred că este tot ceea ce au nevoie în acest moment de la fiecare dintre cei care-i privesc.
