Diana Irena Belbiță, ”The Warrior Princess”, este o tânără luptătoare de MMA, în vârstă de doar 21 de ani, dar de aproape 10 ani în lumea sportului, de care s-a îndrăgostit și în care a căutat mereu mai mult, ajungând să fie una dintre cele mai bune luptătoare din Europa. Cu toate acestea, nu este de neglijat faptul că Diana reușește să își păstreze feminitatea, lucru care, de ce să nu recunoaștem, este o adevărată provocare în lumea MMA-ului.
În anul 2016, a trecut într-o altă etapă a carierei sale, aceea a luptătorilor profesioniști, atunci când a fost contactată pentru o colaborare de cea mai bună promoție de MMA din Europa, KSW. În acel moment, Diana a decis să se mute la Oradea pentru a se antrena la Centrul de Arte Marțiale Mixte Sandu Lungu.
Reporter: Care a fost primul contact cu artele marțiale și cum de ai început și tu să practici?
Diana Belbiță: Aveam 12 ani când am început să practic judo. Îmi doream să fac ceva diferit de alte fete, deși nu pot să spun că am fost băiețoasă de mică. Prima dată când am intrat în sala de judo a fost mai mult din curiozitate, dar fiind o fire competitivă m-am îndrăgostit de acest sport, iar mai târziu am vrut mai mult, așa că, în scurt timp am început antrenamentele de kickbox , iar rezultatele nu au întârziat să apăra.
R: De ce ai ales să lupți tocmai în cușca de MMA, una dintre cele mai dure competiții de arte marțiale?
DB: Am fost mereu o persoană care și-a dorit din ce în ce mai mult. Vedeam galele UFC la televizor și iubeam „micii monstruleți” din cușcă, abia așteptam să fac vârsta de 18 ani și să pot participa la astfel de evenimente sportive. Timpul a trecut repede, am ajuns la 18 ani, primul meci și primele emoții adevărate, emoții cu atât mai mari cu cât am luptat în orașul meu, Drobeta Turnu Severin, iar părinții mei erau în tribună. Îmi aduc și acum aminte când am pășit spre cușcă și o căutăm cu privirea pe mami. Din fericire, experiența acumulată la juniori m-a ajutat atât în acel meci, cât și în luptele ce aveau să urmeze.
R: De care dintre victoriile tale ești cea mai mândră?
DB: Sunt mândră de tot ce înseamnă activitatea mea sportivă, atât de victorii, cât și de înfrângeri deoarece cred că atunci când am pierdut un meci, m-am maturizat ca sportiv și am avut mai mult de învățat. Dar dacă trebuie să aleg, o să spun despre două lupte care pentru mine au însemnat foarte mult, atât sufletește cât și pe plan sportiv. Pe 1 octombrie 2016 mi-am făcut debutul în cea mai mare promoție de MMA din Europa (KSW) și, în ciuda faptului că am pornit cu șansa a doua deoarece aveam în colțul advers chiar reprezentanta țării gazdă, am obținut o victorie frumoasă care a însemnat un pas uriaș, atât pentru cariera mea sportivă, cât și pentru MMA-ul Românesc. A doua luptă de care sunt cu adevărat mândră (spun luptă și nu victorie deoarece lupta în sine, pentru mine, a însemnat mai mult decât victoria) este chiar ultima pe care am disputat-o la RXF 27. În acea confruntare, o accidentare mai veche a recidivat și mi-a pus mici probleme, dar în ciudă faptului că de la jumătatea meciului nu am mai văzut cu ochiul drept, iar două tăieturi și-au făcut apariția pe fața mea cauzându-mi dureri, am continuat să lupt. A fost un prag psihic pentru mine pe care l-am depășit. Paradoxal poate, mă bucur că am avut parte și de astfel de momente deoarece acum știu că nicio accidentare nu mă va face să fac pasul înapoi într-un meci.
R: Care crezi că este cea mai mare provocare într-o carieră în MMA pentru o femeie?
DB: Cea mai mare provocare pentru o femeie într-un sport de contact este încercarea de a rămâne feminină în ciuda practicării unui sport dedicat bărbaților. Cred că orice femeie își dorește să fie frumoasă sau, cel puțin, cea mai bună variantă a ei, iar leziunile cauzate de loviturile încasate, cu timpul își pot pune amprenta pe fața noastră. Cred că orice femeie practicantă a unui sport de contact duce lupte cu ea însăși pentru a își asuma aceste mici riscuri.
R: Practicând arte marțiale de atâția ani, cât de greu a fost să îmbini cariera cu viața personală?
DB: Ținând cont de vârstă la care am început să fac sport, viața mea personală s-a creat în jurul pasiunii mele, astfel că antrenorii mi-au devenit o a doua familie, iar colegii de sală sunt și prietenii mei. Cred că lumea asta a sportului este defapt o lume mai mică în lumea propriu-zisă, astfel că nu am fost prea des nevoită să îi depășesc granițele.
R: Am văzut că ai început să înveți limba poloneză. De ce tocmai poloneza?
DB: Nu am avut niciodată aptitudini bine dezvoltate pentru limbile străine, dar de această dată am hotărât să fac un mic sacrificiu. De ce tocmai limba poloneză? Când am fost prima dată în Polonia, am avut parte de o primire foarte frumoasă din partea oamenilor de acolo, în ciuda faptului că am luptat cu conaționala lor. Iar de fiecare dată când merg acolo, tot mai mulți oameni sunt alături de mine, cu mulți dintre ei țin legătura și acum și abia aștept să merg din nou în Polonia pentru a-i revedea. Așa că am simțit nevoia să le mulțumesc și am vrut să o fac astfel încât să mă înțeleagă. Este o limbă grea și probabil niciodată nu o să ajung să o vorbesc foarte bine, dar mereu voi ști să le mulțumesc pentru susținerea de care dau dovadă.
R: Care este cel mai dificil lucru pe care l-ai făcut vreodată?
DB: Probabil decizia de a pleca de lângă familia mea în favoarea pasiunii mele a fost cel mai dificil lucru de până acum, dar simt că am luat decizia corectă în acel moment.
R: Cine este modelul tău în viață, persoana care te inspiră cel mai mult?
DB: Nu am un singur model, admir ceva la fiecare om și, în special, la fiecare luptător. Pot spune că Ronda Rousey constituie un model nu doar pentru mine, ci pentru toate luptătoarele de MMA. Ea ne-a deschis acest drum și datorită ei, noi, femeile, putem lupta la același nivel cu bărbații. Pentru mine, un model îl reprezintă și antrenorul meu, Sandu Lungu. Ambiția lui și pasiunea cu care luptă, vor fi mereu o motivație pentru mine. Sper ca la vârsta lui să fiu la fel de loială acestui sport așa cum este el.
