Despre povestea impresionantă a lui Vasile Popovici, un veritabil „Ştefan Luchian al picturii naive din România”, am auzit, nu cu mult timp în urmă, de la Ecaterina şi Virgil Oprişa, membri activi la Rotary Club din Reşiţa. Încă de la început am fost plăcut impresionat să aflu că renumitul cerc al oamenilor de elită din Banatul Montan, similar Fundaţiei Bill & Melinda Gates, s-a alăturat campaniei „End Polio Now” care îşi propune eradicarea Poliomelitei pe plan mondial. Este vorba despre o boală extrem de gravă care distruge neuronii motori din măduva spinării, provocând paralizia musculară mai ales la copii. Maestrul Vasile Popovici, originar din Caransebeş, judeţul Caraş-Severin, luptă cu această boală încă de la vârsta de 8 ani.
Ţintuit fiind în scaunul cu rotile şi fără posibilitatea de a-şi folosi mâinile şi picioarele, genialul artist al picturii naive are la dispoziţie doar Lumina şi Nobleţea interioară, talentul remarcabil, dar mai ales căldura celor apropiaţi. Ei sunt cei care îl ajută în fiecare zi, admirând, în reverenţa tăcerii, maniera în care, sub bagheta pensulei sale, lumi nebănuite din profunzimile sufletului ies la iveală într-o copleşitoare simfonie inocentă a culorilor. Maestrul e doar o mână de om care, pentru a putea apăsa pe butonul scaunului său mobil, se ajută de un creion şi de greutatea capului. Pentru a-şi muta mâinile dintr-o parte în alta, dinţii îi sunt aliaţi de nădejde. Cu toate acestea, departe de a fi capitulat în faţa sorţii, el pictează în continuare într-o manieră uluitoare, iar tablourile sale sunt admirate şi azi în colecţii particulare sau în marile muzee din Europa şi America. Vasile Popovici a învăţat singur să picteze, debutând expoziţional în anul 1999 la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa. Ulterior a devenit membru al Cenaclului Artiştilor Plastici Naivi „Vintilă- ARPLANA”, participând, astfel, la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale de artă naivă. Recunoaşterea pe plan local şi continental nu a întârziat nici ea să apară. „Maestrul pentru simfoniile inocente ale culorilor” a fost recompemsat, în timp, cu numeroase premii pentru lucrări de prestigiu care îmbogăţesc acum colecţii prestigioase din România, Austria, Germania, Franţa, Israel, Iordania, Italia şi SUA. De curând i s-a decernat, din partea Clubului Rotary Reşiţa, diploma şi Medalia de Aur „Paul Harris”, în fapt cea mai înaltă distincţie Rotary acordată în România. Nu am apucat încă să-l cunosc personal pe Maestrul Vasile Popovici.
Materialul filmat pe care l-am primit de la Ecaterina şi Virgil Oprişa m-a trimis însă imediat cu gândul la scenele memorabile în care un alt geniu al culorilor, Ştefan Luchian – cu siguranţă unul din cei mai mari pictori români – ţintuit pe scaun din cauza bolii, îşi lega pensula de încheietura mâinii pentru a putea dirija, cu ajutorul cuiva foarte apropiat, simfonia culorilor pe întinderea pânzei. Vasile Popovici o are şi el alături pe mama sa care, pictând prin mâna şi ochii lui, ştie deja la perfecţiune cum trebuie să stea pensula în mâna unui mare artist şi care sunt resorturile interioare din care izvorăsc cele mai seducătoare nunanţe cromatice. Picturile maestrului cărăşean sunt o permanentă revenire la minunatul şi fascinantul Neverland pe care artistul, de fapt, nu l-a pierdut niciodată.
El însuşi este un om matur, dar care, prin mecanisme lăuntrice numai de el ştiute, a reuşit să-şi conserve entuziasmul inocent al sufletului de copil în faţa ochilor căruia elanul creator este un orizont fără limite. Iată de ce, în Neverland-ul interior al artistului, spaţiul şi timpul sunt relative şi tot ceea ce contează este doar trăirea înseşi. Fantasia has no limits… par să transmită notele cromatice din impresionanta simfonie a culorilor pe care Vasile Popovici o dirijează, zilnic, cu atâta entuziasm.
Poate şi de aceea, nu întâmplător, tablourile sale reprezintă o minunată colecţie de trăiri şi emoţii pe care el însuşi le-a simţit cândva, în diferite Anotimpuri, în diferite locuri, alături de diferite persoane, pe parcursul a diferitelor activităţi şi pe care acum el le redă din nou publicului. De data aceasta o face însă cu ochii „copilului” matur care oferă celor dragi, prin pânzele sale, cea mai complexă şi, totodată, cea mai simplă lecţie despre Geniu şi creaţia sa. Ce este, până la urmă, Geniul? Nimic altceva decât abilitatea unică de a duce frumuseţea fanteziei şi a entuziasmului copilăriei pe treptele maturităţii sau, după cum Ştefan Luchian însuşi a spus-o cândva memorabil, pur şi simplu: M-am închis într-o Lumină…
