Nu mă descurc! Pur şi simplu nu am talent să o fac! Trebuie, de atâtea ori, să merg să le spun ceva şi iese aiurea mereu. Se uită toţi la mine de parcă aş fi plasma din camera mare setată perpetuu să funcţioneze pe Animal Planet. Tot ce spun pare interesant, da’ nimeni nu schiţează vreun gest, nici măcar un zâmbet… Au priceput, oare? Nu au priceput? Le-a plăcut?! Mi-am bătut gura de pomană? La ce cursuri să mai merg ca să învăţ şi eu să spun cuvinte de alea’ frumoase? Poate că, la Dame, este mai simplu. Ele sunt emotive şi te dau pe spate mai uşor, dar la noi? Ce, noi nu putem?! Că doar ştii vorba aia: nici bărbatu’ nu e lemn…” Am rămas eu, iniţial, „lemn” când m-am trezit, faţă în faţă, cu provocarea interlocutorului meu.
Poate că, de-a lungul timpului, mi-au fost date multe roluri în această viaţă, însă, deşi îmi place domeniul enorm, niciodată nu am fost trainner pentru vorbit în public. Nici nu voi fi, cu siguranţă. Sunt alţii mult mai în măsură ca mine să o facă. De data aceasta însă, am acceptat provocarea pentru un răstimp limitat. Şi pentru că interlocutorul meu a reuşit atât de bine să îmi aducă aminte de anii frumoşi de odinioară când, actor fiind, am urcat pe scenă ca să joc, mi-am spus mie însumi că n-ar strica să ofer a freestyle answer. În consecinţă l-am invitat pe „Cicero” să vedem cum să facem să ştim construi şi noi glamour words for public speaking.
Ca să fiu sigur că adrenalina nu va lipsi din peisaj încă de la “prima oră”, i-am deconspirat vajnicului candidat la oratorie că cea dintâi lecţie a sa în măiestria cuvintelor potrivite se va derula într-un mod aparte. În faţa unei săli pline, el însuşi urma să aibă ocazia de a rosti vorbe minunate spre delectarea publicului. Stupoare generală. Roşul aprins din obrajii lui „Cicero”, la fel ca şi vorbele sale împletite, parcă au transmis, subliminal, o anemie bruscă a elanului vis-à-vis de arta cuvintelor potrivite. Dar m-am ţinut de cuvânt. I-am oferit o sală plină… de scaune goale, iar pe unul din acestea, în faţa unei mese întinse, l-am rugat să se urce pentru a vedea încăperea din picioare.
Nimic nu e mai plăcut decât să fii la înălţime pentru a declama, într-o acustică excelentă, fără microfon, în faţa unui public pretenţios! Atunci am fost doar eu, cel care i-a şi oferit, în scris, speech-ul mult dorit. Ţinută impecabilă, mimică, determinare, gesticulări, voce, discurs bine documentat şi “condimentat” reluat de aproape 8 ori…Poate doar picioarele, uşor tremurânde acolo sus pe scaun în faţa “publicului”, reuşeau să-i trădeze oratorului o nelinişte şi, totodată, o nemulţumire profundă. Sunt cuvinte foarte frumoase, care informează, aproape că le ştiu pe de rost, ele spun tot ce trebuie şi vrei să auzi, le repet deja a 8-a oară, doar că nu mă mişcă cu nimic! Oi fi eu interesant, da’ cred că şi scaunele s-au plictisit să aştepte să le dau pe spate. Ceva nu merge… Nu cred că voi deschide vreodată vreun Hertz. Acu’ chiar mă simt… lemn! – rosti descumpănit interlocutorul meu, trântind hârtiile. A deschide inimile… iată o putere imensă care, până la urmă, este visul oricărui filosof, politician, teolog, predicator sau alt gen de orator. Să ştii să fii un foarte bun speaker care convinge audienţa printr-un discurs de mare calitate, de pe urma căruia pleci extrem de mulţumit, informat şi convins în ceea ce doreai să afli, este, întradevăr, o Artă. Prin exerciţiu perseverent o poţi deprinde alături de cei talentaţi să predea aşa ceva. Însă măiestria de a vorbi de aşa manieră încât să fii urmat şi iubit, oriunde ai fi, este deja un privilegiu de care nu foarte mulţi s-au putut bucura până acum. Unii dintre ei au întemeiat religii sau comunităţii cu foarte mulţi fideli care s-au delectat cu minunatele lor cuvinte, chiar şi după trecerea timpului. Ce fel de oratorie este aceea care deschide inimile mulţimilor?
Ce trebuie să faci, până la urmă, ca să deschizi inima unui om pentru ca el să înceapă să te iubească? Nu există vreun curs care să predea aşa ceva. Legenda spune că, într-o zi, un tânăr s-a dus la cel mai bun orator al Atlantidei pentru a-l întreba cum poate să ajungă şi el priceput la vorbitul în public. Întrebat fiind la ce îi trebuie aşa ceva, tânărul a răspuns că are nevoie de mai multă încredere în sine. Zâmbind, faimosul orator i-ar fi spus că, dacă va ţine un discurs bun, va căpăta încredere în sine, însă, dacă în prealabil îşi va deschide inima şi va ţine un discurs cu adevărat excelent, cei din public vor primi încredere în ei înşişi şi vor deschide şi ei inimile la rândul lor… Meditez încă mult la acest aspect şi, întrucât chiar cred că adevăratele cuvinte frumoase care mişcă pietrele şi fac orice lemn să lăcrimeze nu se pot naşte decât într-o inimă caldă care ştie iubi, oratoria, la rândul său, înainte să fie arta persuasiunii, trebuie că este Arta de a iubi…
Surse foto: ladcfamilies.org, linkedin.com
