O zi frumoasă de toamnă. Oamenii au ieșit să se bucure de căldura soarelui savurând pastelul culorilor ruginii. E duminică. La marginea parcului, negustorii de antichități și-au expus vreo 20 de tarabe și au adus cu ei istorii știute și neștiute ale unor vremuri apuse.
Îmi iau pastila de fericire plimbându-mă printre aceste obiecte vechi, unele autentice, altele falsuri ieftine. Ating obiectele care îmi plac și îmi imaginez povestea fiecăruia dintre ele. De exemplu, această cutie muzicală de început de secol 19. Pe capacu-i ridicat, pe interior – e pictat chipul unui bebeluș zâmbitor. Lemnul lăcuit și-a mai pierdut pe alocuri frumusețea însă patina vremii îi dă un farmec aparte. Îmi imaginez zâmbetul bebelușului adormind pe acordurile cutiuței muzicale, în timp ce mâna mamei sau a vreunei guvernante nemțoaice rotește regulat manivela ce declanșează sunetele adormitoare. Parca și văd sărutul mamei pe fruntea pruncului în timp ce acordurile cutiuței muzicale se pierd în noapte.
Servicii de masă de porțelan chinezesc și vase de cristal alături de sfeșnice din argint împodobesc o mică tarabă. Strălucirea lor e strălucirea unor vremuri apuse în care nu exista fast food, în care cina era un prilej de socializare și discurs. Imaginația mă duce cu gândul la o casă interbelică cu ferestre înalte, în sala de masă – o servitoare în vârstă aranjează ultimele detalii pentru cină. Pe masa sobră sar în evidență farfuriile de porțelan și cele două sfeșnice de argint. În timp ce ceasul de pe șemineu arată ora 19:00 – rând pe rând membri familiei își ocupă locurile la masă sporovăind în șoaptă despre nimicurile zilei.
O doamnă mă îmbie la taraba ei plină de bijuterii. Caut cu privirea un ceas folosit de surorile medicale în al doilea război mondial – din acelea legate de un lanț de argint la capătul căruia ceasul – de obicei elvețian – stătea în buzunarul de la piept al asistentei medicale. Am avut unul însă a suferit un accident și s-a deteriorat – mi-era tare drag pentru că îmi imaginam de câte ori posesoarea sa l-a scos nervoasă în așteptarea cuiva drag sau monitorizând poate semnele vitale ale vreunui soldat rănit. De câte ori l-a strâns în palmă cu speranță pentru viața cuiva sau cu sentimentul zădărniciei.
Îmi cumpăr o cutie miniaturală de bijuterii, nu știu ce mi-a plăcut la ea dar am simțit că vreau să nu o mai știu aruncată printre restul de obiecte. Cândva, în ea stătea un inel de logodnă. Fata îl primise și spusese un DA din toată inima – însă alesul s-a prăpădit în război. Dragostea fetei pentru alesul ei dintâi s-a dus, altul i-a luat locul, inelul a fost dăruit și el altei fete tinere în prag de măritiș însă cutiuța a rămas, martora la atâtea povești de iubire.
Plec de acolo nu fără nostalgia că aș fi putut să mai rămân vreo 2 ore printre atâtea povești nespuse și nu mă pot abține să nu-mi imaginez ce obiecte vor fi expuse pe aceste tarabe peste 20 de ani. Poate vor fi tarabe virtuale… Poate vom găsi acolo Iphone-uri și dispozitive de asistente virtuale. Poate că poveștile pe care ni le vom imagina nu vor mai fi atât de nostalgice și poate nicidecum romantice. Și nici negustorii nu vor mai fi ca azi – probabil cu o sesiune de chat online și un buton de cumpărare va fi suficient – asta după ce cu un simplu click ai ascultat speech-ul de vânzare și istoria obiectului.
Cineva spunea că atunci când vinzi cuiva ceva și o faci bine, vinzi, de fapt, sentimente și stări. Târgul de antichități e o fereastră în timp – fereastra către o lume dispărută cu poveștile sale frumoase, dureroase, haioase și atât de umane. Atunci când cumperi un obiect antic – îi cumperi și povestea și o așezi în prezentul tău ca o legătura invizibilă cu vremuri demult apuse.
Credit foto: Laura Bâlc
