Ce introducere ai putea să faci unui om atât de complex? Artist desăvârșit, politician, un exemplu de devotament față de țară, spirit boem dar extrem de hotărât atunci când vine vorba de țelurile sale? Parcă nu e de ajuns.
Am auzit acum mulți ani pentru prima dată de Damian Draghici, primul și singurul român care a fost onorat cu un premiu Grammy. Apoi am făcut cunoștință (la petreceri) cu Damian & Brothers. Mi-a plăcut. Mi-a părut rău când am aflat că renunță la muzică. Credeam cu tărie că poate schimba percepția lumii despre România, un vis de-al meu din copilărie.
De curând, (destul de târziu!) am aflat că s-a implicat în politică. Un parcurs al vieții cel puțin interesant, mi-am spus. Vă invit să aflați mai multe despre pasiunile sale, trecute sau actuale, fiecare tratată însă cu o seriozitate și un devotament rar întâlnit.
Ce a însemnat muzica în viața ta? Am citit că primul instrument pe care ai pus mâna a fost țambalul, la 3 ani…
Inițial am preluat ceva ce se întâmpla în familia mea. În orice parte întorceai capul la mine în familie, în stânga, dreapta, înainte sau înapoi, fiecare cânta la câte un instrument. Toți. La mine în casă nu prea existau jucării, existau instrumente și oameni care se jucau la instrumentele acelea. Muzica am perceput-o astfel ca pe o normalitate. Trebuia să învăț să cânt la ceva.
De la 3 la 10 ani am încercat o mulțime de instrumente. Am ajuns apoi la o vârstă la care din cauza și nu datorită faptului că nu luasem o decizie și nu eram serios, mi s-a pus în vedere să mă hotărăsc ce vreau să fac. Bunica mi-a spus că trebuie să învăț meserie sau aveam să ajung la închisoare. Cam asta era alegerea, nu doar la mine în familie, ci în contextul lumii în care trăiam, al tendințelor și tentațiilor de acolo. La un moment dat, în anii următori, adică pe la 14-15 ani, dacă începeai să fumezi o țigară, să bei un cico sau un suc cu copiii și nu aveai un venit, ai fi fost tentat să pui mâna pe ceva, pe un portofel. Asta era realitatea. Nu vreau să mă dezic de asta.
Cred că am început să cânt de frică. Atunci când am conștientizat ceea ce mi-a spus bunica. Apoi a devenit o ambiție, având o personalitate mai mult competitivă, de sportiv. Totul a devenit o competiție. Cum pot să fac să devin mai bun decât acela, mai rapid decât celălalt. Muzica a fost doar un vehicul al competiției. Ar fi putut să fie orice altceva.
Dar faptul că ai crescut înconjurat de muzică a ajutat.
Da. A ajutat. E adevărat că rromii sunt mai talentați sau au o oarecare înclinație spre muzică, dar nu cred că este un factor decisiv. Sunt și rromi care n-au nici în clin nici în mânecă cu muzica. Nu vreau să tind să cred că trebuie neapărat să crești într-o familie de muzicieni ca să fii genial la muzică. Dar se întâmplă și asta.
Munca a fost cea care a făcut diferența?
Da. Perseverența, munca și mai important decât tot, la mine ambiția. Munca s-a datorat ambiției.
Ce te-a determinat să îți iei viața în mâini și să pleci? Faptul că ai realizat viitorul care te poate aștepta și pe tine sau faptul că România era o țară care nu-ți dădea șansa să te afirmi în muzică?
Cred că la nivelul meu de educație și pregătire mi-a fost mai mult frică că și eu voi ajunge la fel ca toți ceilalți colegi, prieteni, cei care se învârteau în jurul familiei mele. Mă uitam la ei și realizam că nu vreau să ajung la fel. Faptul că atunci când povesteam cu colegii sau prietenii mei mai mari decât mine, discuția de bază era: mă însor, voi avea doi, trei copii, mă angajez la o fabrică. Nu că toate astea ar fi fost rele în vreun fel, dar eu îmi doream mai mult. Așa că am luat decizia și am fugit.
Ai ajuns în Grecia. Vorbeai vreo limbă străină?
Nu. Vorbeam un fel de Hey, Alien, Rambo. Engleza din filmele americane.
Experiența Grecia. Ce ți-a rămas în suflet de acolo?
Perioada între 20 și 26 de ani, momentul în care te maturizezi, este foarte importantă. Dacă vorbesc cu un prieten din Grecia la telefon 1 oră, râdem amintindu-ne de experiențele pe care le-am trăit acolo. A fost perioada în care am trecut de la visele adolescentului la maturitate.
Din punctul de vedere al personalității tale, ce ți-a dat Grecia? În afară de șansa America.
M-a pus față în față cu viața, așa cum nu-mi imaginasem. Cu toate că am 44 de ani și sunt încă un visător, un romantic și un idealist, am personalitatea asta oarecum artistică dar și optimistă, Grecia m-a cutremurat. M-a pus cu picioarele pe pământ. Mi-a arătat ce e realitatea.
Au fost 6 ani cutremurători, de la perioada cu cerșitului în primul an, la perioada cu căsătoria, cu copilul, la perioada cu o afacere care a eșuat. A fost o perioadă extrem, extrem de dificilă. Plină de lecții de viață.
Te-a maturizat așadar Grecia?
Cred că dacă ar fi fost altcineva în locul meu, ar fi fost mult mai maturizat după o asemenea experiență. Nu mi-a ucis entuziasmul copilăresc despre care vorbea Fellini.
Grecia mi-a creat o perspectivă asupra vieții. Interesant e faptul că orice făceam nu-mi ieșea. Parcă era un făcut. Totul era pe dos. Cred că asta a fost bine, până la un moment dat când în State, orice făceam îmi ieșea. Părea că e răspunsul la perioada Grecia.
Dacă ar fi să trag o concluzie a perioadei din Grecia, cred că am învățat că trebuie să fii omul potrivit, la locul potrivit. Nu știu dacă Grecia a fost cel mai potrivit loc pentru mine.
Ai ajuns în America. Unde toate ți-au ieșit mai bine decât te-ai fi gândit vreodată. Parcă te-a răsplătit viața. Munca ta a dat roade. Cum ai reușit?
Cred că e normal să fii răsplătit la un moment dat. E foarte ciudat pentru că în viață există câțiva oameni cheie. Sunt oameni care la o răscruce de timp sunt keyholders și te trec într-o altă dimensiune. Dar sunt oameni reali, din viața noastră, care vin și-ți schimbă cursul. Poate ei nu au făcut un efort mare. Nu vorbim despre cineva care vine și-ți dă o sumă de bani, nu. Pur și simplu a dat un telefon sau a făcut ceva și-ți schimbă viața.
La mine s-a întâmplat asta cu trei, patru persoane care au avut un impact major asupra carierei mele sau a vieții mele. Aș putea spune că e important să nu te îndepărtezi de visul tău, chiar dacă nu e ușor. Suntem deseori tentați să urmăm calea mai ușoară, să facem compromisuri. Curajul, îndrăzneala și nebunia să nu dai înapoi, să visezi și să mergi mai departe, asta face diferența între cei care reușesc și cei care nu reușesc.
Crezi că asta e o caracteristică, un spirit pe care ți-l dă America?
S-ar putea să fie și ceva ce-ți dă America dar trebuie să te și naști cu asta. De foarte multe ori m-am întrebat în prezența altora, oare asta-i tot ce pot? Asta-i tot ce merit? Poate eu pot mai mult…
Dacă te oprești și nu-ți mai pui întrebarea asta, înseamnă ca ești mulțumit cu ce ai. După aceea, când te uiți la televizor sau citești într-o revistă despre altul, te întrebi de ce el a reușit. Nu cred că celălalt a reușit pentru că e special sau mai deștept. Pur și simplu nu s-a lăsat. Nu a dat înapoi.
Inițial toți avem aceeași energie. Singurul lucru care ne deosebește este încrederea pe care o avem în noi.
Da, răspunsul la întrebarea ta. America are un lucru: Nu vrea să moară și capra vecinului. Dacă văd ceva bun la tine, oamenii încearcă să te ajute. Se mândresc cu faptul că au găsit pe cineva deștept sau că promovează pe cineva deștept.
Ți-ai văzut visul cu ochii în momentul în care ai reușit în muzică? Te-ai simțit pe deplin împlinit?
Nu. Și nici în momentul acesta.
Cred că sunt doar la mijlocul drumului. Mai sunt foarte multe lucruri de făcut.
Ți-ai fixat un țel? Unde vrei să ajungi?
Nu. Importantă e călătoria, nu destinația. De multe ori călătoria poate să fie extrem de dificilă, dar după aceea, când stai și te gândești, de cele mai multe ori îți aduci aminte de momentele bune, cu toate că ai trecut prin niște probleme uriașe. Am momente când obosesc și eu, dar mă odihnesc și revin la drum.
Mi-a spus odată cineva la un seminar: noi suntem cumpărători de emoții. La 80 de ani, nu ne vom aduce aminte de obiecte, de genți sau de mașini, ci de emoțiile pe care le-am trăit.
Ai renunțat la muzică deși muzica ți-a dat totul. De ce?
Am renunțat după mulți ani de căutări, de chin. Nu mă mai regăseam în muzică. Era un capitol închis. Nu a fost greu să iau decizia. Simțeam că ceva s-a rupt, dar nu știam ce. Mi se aplica parcă citatul lui Einstein Insanity: doing the same thing but expecting different results.
Nu mă mai făcea fericit. Iar noi suntem aici, pe pământ… în căutarea fericirii.
În momentul în care ai renunțat la muzică, ai fi putut să nu mai faci nimic. Ai ales însă să te implici. De ce?
Eram implicat din 2007, de când am început cu Damian & Brothers, mai mult ca o voce, ca un reprezentant al rromilor. Lumea considera că sunt un activist, că-i reprezint. Faptul că eram pe scenă, pentru ei însemna că îi reprezentam.
Am devenit cu timpul puțin justițiar, în urma participării la diferite conferințe. Mi se părea incredibil faptul că noi ne întâlneam la diferite conferințe în lume, organizate de instituții ale UE și oamenii aceia nu aveau ce să mănânce. M-a frapat discrepanța între opulența de la conferințe și sărăcia oamenilor despre care se vorbea. Treptat, mi-am dat seama că activismul pentru drepturile rromilor a devenit mai important decât muzica.
Metaforic vorbind: eram căsătorit cu muzica, dar activismul în societatea civilă a devenit amanta mea. După care am divorțat de soție și m-am căsătorit cu amanta.
Cum a fost trecerea de la muzică la implicare socială?
Un an m-am implicat prin intermediul diferitelor asociații, fundații. A încercat un fel de incluziune socială prin artă, prin muzică. Am vrut să deschid o școală de muzică, o academie de excelență, am demarat proiectul Hopes, am încercat să ajut copii, în principal.
Am observat atunci că există 3 feluri de talente: copii talentați care au și ambiție, copii talentați care trebuie împinși de la spate și copii mai puțin talentați care au ambiție și îndrăzneală. De obicei al treilea tip reușește. The underdog. Cel care le dovedește celorlalți că poate.
De ce politică?
Momentul cheie cred că a fost atunci când m-am implicat în legea pentru combaterea violenței domestice. Am avut o problemă de mic copil pentru că am văzut multe lucruri de felul acesta la mine în familie. M-am luptat pentru această problemă, pentru minorități, pentru copii, pentru incluziune socială și vedeam că dacă nu ești înăuntru, la butoane, nu poți să rezolvi lucrurile.
De ce ai ales un partid mic?
Doctrina. Am găsti în UNPR un partid care, din punct de vedere doctrinar, se potrivea perfect concepțiilor și apirațiilor mele. Am fost și rămân un om de stânga și nu aș fi putut niciodată să mă alătur unei formațiuni politice care propovăduiește legea junglei, în loc de politici și măsuri de incluziune socială, care să ofere un ajutor concret celor defavorizați.
Crezi că poți să-ți aduci o contribuție mai mare ca europarlamentar decât ca senator?
8 din 10 legi se fac la Bruxelles, știi asta. Problema de care mă ocup eu, deși nu aș vrea să-i spunem problemă, ceea ce mă preocupă pe mine cred că poate fi rezolvat cel mai bine la nivel european. Nu cred că această situație poate fi rezolvată la nivel național. Este o problemă paneuropeană, rromii sunt o minoritate europeană. Suntem singura minoritate europeană cu reprezentați în Parlamentul European din fiecare stat membru.
Crezi că mai e posibilă o schimbare în situația rromilor?
Mă gândesc din nou la Einstein care spunea că o problemă nu poate fi rezolvată la același nivel la care a fost creată. Trebuie să existe o modalitate prin care să poată să fie rezolvată. Dacă mă întrebi dacă am cheia, nu, nu o am. Dar am certitudinea că există o soluție. Dacă vom identifica 100 de căi de rezolvare, am să stau zi și noapte și am să le iau prin eliminare, până când o vom găsi pe cea mai potrivită.
Avem o grămadă de modele la nivel internațional, de minorități care au fost integrate.
Nu vreau să spun că se va rezolva peste noapte, dar putem începe să găsim drumul corect.
Care e promisiunea ta, pentru tine? Nu cea pe care ai făcut-o electoratului…
Ceea ce îmi promit mie e să găsesc o cale… să schimb în bine viața categoriilor defavorizate. Fiindcă indiferenet dacă discutăm despre rromi sau români, cu toții au dreptul la o viață decentă. Mă refer la piramida lui Masolw, baza: un loc unde să doarmă, acoperiș deasupra capului, îmbrăcăminte, ceva de pus pe masă și un loc în care să muncească. Sunt oameni pe lângă noi care trăiesc în Evul Mediu. Nu cred că e un lucru atât de greu în Europa în care trăim astăzi.
Scânteia cred că este educația. Mi-am ales să activez în Comisia pentru Educație și Cultură în Parlamentul European pe următorul considerent: prin educație, putem schimba lucrurile în viitor. Prioritar pentru mine este educația. Chiar și eu îmi cumpăr cărți și citesc în fiecare zi. Cred că atunci când te-ai oprit să te educi, te-ai oprit să trăiești. În tot ceea ce faci.
Ne dezvălui un proiect la care lucrezi acum?
Am un proiect pentru educație, pentru copii defavorizați. Ideea a pornit de la o carte cu modele, 20 de copii rromi între 18-35 de ani, povestea lor. De la cartea aceasta facem un fel de Harry Potter pentru copii între 10 – 18 ani, cu aceleași personaje. Aceleași personaje vor fi folosite și în benzi desenate și povești pentru copii de la 2-10 ani. Mai mult, lucrăm la o tabletă cu un joc, o aplicație prin intermediul căreia copiii cu vârsta între 2 și 6 ani vor învăța valori fundamentale, vor învăța cum să meargă la școală. E un joc care îi va învăța cum sa se comporte. Va fi o tableta care nu conține altceva decât acest joc.
Sursă foto: arhiva personală Damian Drăghici
